Ma trezesc intr-o alta dimineata ingandurata de gandurile altora si obosita de munca pentru succesul mai marilor. E o dimineata total monotona, grabita si care se va termina epuizant ca si in alte dati. Munca este somniferul modern pentru somn sau anitibioticul unei nopti calme cand se transforma in cumplita si continua insomnie . De la o vreme nu mai pot adormi din cauza oboselii cronice. Ciudat, parca nu ma nascusem asa…nu am timp insa acum sa mai reiau albumele copilariei, pe ai mei deabia ca ii mai vad, ce mai schimbam cateva vorbe la unul dintre telefoane. Am uitat cand e Pastele…Cred ca stiu si de ce….pai ce sa mai reinvie ? Ce sa mai sarbatoresc ? ciocnirea unui vis pe care il credeam ca e de atins si banda asta rulanta perpetuum-mobile pe care o tot rulez in fiecare zi…fiecare ceas, si minutele astea afuriste care trec la fel ?
Mai am ceva de invatat…nu, nu beau cafea de fel. Dimineata ma pricep sa imi torn in schimb in ureche cateva fraze nevinovate de motivare si incerc sa evit oglinda sa nu imi dau cumva niste palme bine meritate, eliberatoare.poate ca roseata lor ma facea sa imi fie rusine ca am uitat de mine si ce sunt eu cu adevarat. Revin. Astazi am o lucrare de dat, cateva evaluari pe care trebuia sa le fac, niste recuperari…de timp mi-ar prinde bine. Si sa nu mai zic ca nu mai am zile de concediu sa pot trece si pe la sor-mea care e in spital…poate ca as putea sa imi iau un medical, banii de cafea…da merg ,imi ajung sper. Dar poate ca as putea sa mai iau pastilele de data trecuta, am vazut ca decat mi-au dat o sperietura zdravana. As putea sa ma duc sa donez sange…mai imi dau si bonuri…
In fine, stai sa ma tin de balustrada bine…ieri era cat pe ce sa cad. M-am obisnuit atat de tare cu ameteala incat dupa ce trece imi spun « buna dimineata ». E bine ca am reusit sa si calc pe restul de tigare aruncata neglijent pe hol, pe care oricum o stingeam.Ce de lume in statie…da’mai luati frate si taxiul, metroul , scoateti masina din parcare , garaj…azi nu mai am timp sa merg pe jos asa cum imi fac eu inviorarea de dimineata. E tarziu fratilor si parca sunteti orbi. Nu ma calcati in picioare…prea tarziu, cum spuneam. Am scapat biletul…la naiba…
Cobor, nu am chef sa ma mai prinda si vreun control. Ce inceput de zi, dar mai bine decat cel de ieri cand m-am trezit cu politia pe cap precum sa dau o declaratie ca am fost martora la certurile violente ale vecinilor mei. Vecina mea , o tipa cu vreun an mai mica decat mine, deja cu 2 copiii , isi manaca painea si bataia cea de toate zilele in fiecare seara de la un nesupus si vulgar compatriot, care se crede ca i-ar fi consort. Presupun ca m-a dat ca martora pentru ca nu avea pe altcineva pe cine. Nu stiu daca am schimbat mai mult de salutul sec de buna ziua din partea ei si cu a mea indiferenta nestramutata fata de ea , dar am zambit intr-o zi unuia dintre copii sai si l-am ajutat sa se urce in leaganul murdar din fata blocului… Fetito, nu sunt salvatoarea si nici mica ta piesa dintr-un vis prost pe care ti l-ai murdarit singura…nu are mai multe parti si nu…al tau nu mai are cum sa mai aiba un final fericit. Iti dai seama de asta in fiecare seara si totusi gresesti…
Nu…iar avem inspectie. Of si acum cand mai aveam cateva lucruri importante de facut, lasate pe post it –urile lipite de birou. Nu inca un atac de panica ! Vine seful …uufff, ce bine, nu e decat colega…Ce tot spui acolo? Concediata ? De ce ? Pentru ce ? De cand ? Era previzibil. La naiba…nimic nu iese bine de la un timp.
Ma reintorc de la biroul ticsit cu acte, si inca imi mai vajaie capul de la atatea tonuri de telefon, voci ascutite ce parca iti taiau timpanul , date gresite, dosare uitate, directive stupide, manipulare sociala, respingere, frustrare, oameni obositi ca si mine care lasa capul plecat si vocea mai jos , iar seara nu mai apuca decat sa isi faca un ceai de menta sau tei si apoi , in incercarea de a se mai uita la tv doar pentru raiting, adorm si se trezesc brusc. Ieri e azi… din nou…
*
M-am trezit ….ma uit la ceas…nu ii disting firisoarele micute si aurii ce aratau odata pe cadranul negru ora . Lumina bate in geam. Miroase a cafea calda si inspir fericirea spontana datorata unui zambet de copil. Este o noua zi…ma dor picioarele si o scurta durere imi tintuieste privirea in gol. A trecut. Ma imbrac. De la ora 9 incep orele de vizita la spital. Trebuie sa ma duc sa o vad, ieri era mai bine mai ales dupa ce i-am donat sange, sper ca azi sa fie si mai bine. Trec pe la casa alor mei, mergem toti.
Maria iar a facut delicioasele ei prajituri cu cacao. Nu le pot rata. Sa inteleg ca sotul ei vine acasa dupa ce a fost plecat in alt oras la lucru. Maria nu uita de micile capricii ale sotului. Nu am vazut inca doi oameni care sa se poata potrivi atat de bine precum ei doi. Le-am cumparat copiilor dulciuri, am vazut ca le place tare mult ciocolata amaruie. Atunci , amaruie sa fie, ca si…
De cand nu mai merge lumina de la baie ? Nu ma vad bine in oglinda. In fine, o sa ies asa. Ceau Maria ! Doamne, fato, iar ne bagi pe toti in diabet cu asa miros de prajituri… Poftim ? Ce sa fie schimbat ? Ma simt bine…am avut un vis ciudat..si ce era ciudat e ca parea asa real…o sa iti povestesc mai tarziu. Ai grija sa nu manance copii toata ciocolata, le-am lasat-o pe masa de pe hol.
Afara e senin, fara vreun nor pe cer. Azi sora mea mai adauga un an la viata , sper sa nu fie ultimul. Inca mai tin o bucata de prajitura, gonesc cu rucsacul in spate si dupa cateva strazi, in departare se vede casa copilariei noastre , chipurile parintilor, bunicii, cadourile de zilele de nastere, primul acord si prima coarda rupta , prima plecare de acasa, ultimele clipe de libertate suprema si inocenta, ultimele cazemate de speranta, ultimele vise croite in fiecare colt de camera , ca panze de sanse ce prind iluzii etere. Ce zboara timpul, nu il mai recunosc pe tata, ce privire tanara mai are inca, mama,a ramas la fel de blanda. Sa mergem cu taxiul, e mult de mers pe jos… Ati luat albumul foto ? O sa ii faca placere…
Camera alba ne asteapta , luminile din tavan sunt martori tacuti si luminosi. Hai mama , nu mai lacrima. Uite ce frumoase eram in poza asta…asta era la scoala…toata lumea ne incurca si noi ne amuzam teribil…si acum semanam ca doua picaturi de apa…putem face si acum schimb… oare ce visezi in letargie ? Cand o sa te trezesti ? Pe ce drum pasesti ? Poate ca e noapte si esti obosita ; pasesti zgomotos singura pe aceeasi strada cunoscuta, nu zambesti, ingandurata mai devreme de vreme, de mii de ganduri ce tes panze negre peste priviri ravasite uitate , care stau cotropite de nesansa si absurd. De ce nu mai zambesti ?
De ce albumul asta cu timp incrustat nu te face sa revii ? Aici este tot ce esti tu…te ademenesc cu clipe poate uitate , dar nu sterse, cu lacrimi de fericire, si nu de tristete, cu zambete sincere si nu prefacute, cu oameni care te pretuiesc si nu te folosesc , cu maini care te ajuta sa te ridici, si nu care iti mai dau o palma peste obrazul celalat. Iti ordon din pura cruzime aplicata existentei mele prin absenta ta! Elibereza-te ! Revino ! Priveste-te ! Regaseste-te ! Lupta !
*
Cineva tipa ingrozitor in visul meu…. M-am trezit , dar ma simt odihnita.Ce lumina e in camera. Ce par ravasit….primele alte riduri. O da, inca un mesaj de la colega careia i-am facut tura de nu stiu cate ori pana acum. De ce pe mine ? Nu mai sunt la mana nimanui. Mesaj trimis inapoi : « cred ca o sa iau o pauza…de tot ». La cat naiba trebuia sa ma duc sa dau decalratia pentru fata de langa ? sa nu o aud ca se mai smiorcaie si daca nu face ceva cu el, o sa fac eu , dar sa nu indrazneasaca sa imi multmeasca. E pacat de copii astia, nu i-am auzit niciodata razand, numai plangand.
Ce zi e azi , oare sa stiu pe ce data fac declaratia ?….26…e ziua mea…ha…ziua mea….uitasem…ce coincidenta, d-asta m-am trezit bine dispusa. Acum inteleg. Mi s-a schimbat iar nuanta ochilor…sunt caprui si cu tenta de verde, depinde cum bate soarele asta de primavara. Bun , rucsacul , adidasi…agenda. Nu cred ca am uitat ceva. Ce se mai blocheaza usa asta…gata! Ce mai e si asta? « La multi ani ! » scris pe o poza veche din albumul meu de acasa. Cum a ajuns aici lipita de usa…? Nu am vorbit pana acum cu nimeni , vecinii abia daca ma cunosc… Ciudat…m-am hotarat…azi ma duc pe acasa, poate aflu si povestea cu poza. Curios lucru…
Afara e senin, ca si in visul meu. Sentiment de eliberare in bataia calde a luminii.Ma uit la mainile care nu mai tremura de stres si de nervi. Am dormit chiar bine . Un vartej de energie ma cuprinde sponan. Imi musc buzele si zambesc ghidus. Azi ascult de mine si daca incepe sa imi placa nu o sa mai ascult decat de mine. Ma ascult si toata fiinta mea tresare, rosul imi alearga navalnic. Imi vine sa alerg pe strazi, sa merg la nesfarsit luandu-ma la intrecere cu autobuzele ca in timpul zidirii templului libertatii mele nelimitate… Respir si zambesc adanc…Ma reintrec cu timpul si cu mine.Uite unul care tocmai pleaca din statie…