Inceputul cercurilor

Am ajuns. Intr-un final…cred. Mi s-a spus ca ma pot intoarce de aici daca vreau, ca este decat o simpla investigare a ceea ce nu stim inca. Mi-au dat de ales si eu am ales calea usoara. La fel cum mi-au spus ca ma pot intoarce din nou. Am condus pana acum, pe gheata, fara cauciucuri de iarna si m-am invartit cred intr-un singur cerc, caci e ceata pe aici si multa singuratate. Acum ma uit uimita cum, dintr-o data, asfaltul este prea cald si daca m-am tot oprit, acum cauciucul este topit bine. Ce sa fac acum? Asta inseamna ca am ajuns? Dar nu e nimeni…
Ma scotocesc dupa telefon sa vad daca e tarziu. Ciudat, dar trebuia sa imi dau seama…aici nu este timp. Ceasul nu imi apare asa cum nu vad nici cer. Incep sa rad…”O, Doamne, trebuia sa imi fi dat seama inainte…”depfat nu stiu daca ma aude cineva aici. Acum am doua alte posibilitati: merg inainte sau ma intorc de unde am plecat. In spate insa este la fel de intuneric ca si de mers inainte. Nu pot decat sa fac cate un pas in speranta ca nu o sa calc in vre-un abis. Cum sa mai fii optimist? Rad printre dinti, spunandu-mi ca asta este decat o alta capcana in care am intrat,si ca fata de altele, acum nu mai stiu cum sa ies din ea. Nu e nimeni aici care sa te ajute si m-as mira daca te-ar ajuta cineva. Inseamna ca asa arata…toata chestia asta. Adica am venit pana aici dupa …nimic?
Intru inapoi in masina si ma uit pe geamul ce se abureste, oglinzile retrovizoare imi sunt sparte, la fel ca si toata partea stanga…nu imi amintesc sa fii facut vreun accident. Ciudat, caci nu imi aduc aminte decat cand m-au intrebat ce vreau sa aleg. Pana atunci stiu ca eram in masina si conduceam. Toate in schimb par a fii la locul lor…actele, agenda, pachetul de servetele, bricheta alba, banii…la un moment dat aveam o cruce mica, albastra lipita de geam. Este singura ce imi lipseste. O sa inchid ochii putin, este cald acum in masina, iar drumul m-a obosit destul. Mana imi pica usor peste volan si capul pe spate, in scaun. Ma mai uit printre gene, sperand ca la un moment dat sa zaresc pe cineva. O data, de doua ori, de trei…e liniste. O sa ma uit…daca nu o sa ma intorc si o sa le spun ca e o mare minciuna. Da , asa o sa fac. E o mare minciuna. Acum sa dorm si apoi sa reiau inapoi drumul, la pas. O sa ma reintorc…
“Domnisoara, deschideti ochii!”
Ma trezesc un pic ametita si mai adormita decat am adormit. Am ajuns inapoi? Cineva imi bate in geam… este de acolo oare de cata vreme? In final cinva care poate sa imi raspunda.
“Domnisoara, trezirea, ca avem de colindat. Haideti ca déjà v-am asteptat destula vreme. Haideti, deschide-ti ochii…”
Ma conformez. Insa nu cobor din masina. Portiera imi este deshisa. Un aer rece intra inauntru, ma frec la ochi si ma uit incruntata in jur. Nu am nevoie de cuvinte sa ii transmit ca o sa cobor cand vreau eu.
“Asta este privirea! Daaaa, haide ca ai invatat deja prima lectie. Sa nu ai incredere in straini aici…” si rade uitandu-se la mine.
Cobor.
“Domnule nu stiu cum am ajuns aici…am avut de ales si credeam ca nu am ajuns unde trebuie. Asa ca m-am urcat in masina si acum voiam sa ma trezesc si sa o pornesc inapoi. poate imi aratati drumul…stiu ca e in directi…”
“Domnisoara, imi sugruma vorbele, nu mai puteti pleca de aici. Cine v-a mintit? Aici suntem decat noi doi… acum sa pornim caci avem de mers…”
“Cum adica nu mai pot pleca de aici…dar nu sunt asa departe! Haideti fiti serios domnule!” razand.
“Domnisoara, cati s-au mai intors? Stiti pe cineva?”
Indignata de raspuns totusi aprob :”Nu, nu stiu.”
“Pai si atunci? Ce atatea intrebari? Ati ales, acum mergeti cu mine…”
Trantesc portiere si ma uit aspru la figura de fum din fata mea. Nu I se vad decat ochii inumani si stinsi, ca de carbune aprins. Se contureaza in fata mea ca o statuie de marmura slefuita din fum, dar cu atingere reala. Oare el este cel care trebuie sa ma duca…?
“Da, stiu, acum te gandesti cine sunt eu si de ce sunt aici. Eu sunt Pazitorul.”
“Adica Pazitorul a ce?…sper ca a ceva bun. Paziti vreun secret de stat? O bomba ce nu trebuie stiuta? O comoara ascunsa? Tezaurul romanesc? O retea de traficanti?” si imi bag mainile in buzunarele hanoracului, asptand un raspuns.
“Ma tem ca mai mult de atat”mi se raspunde.”Stiti ca ati parcat neregulamentar si ca nu aveti tot ceea ce va trebuie pentru a circula im conditii optime? Nu aveti decat un far functional, aveti oglinzile sparte si toata partea stanga busita? Pai asa se merge? Actele masinii le aveti?”
“Da, logic…” si dau sa le caut in masina. I le pasez.
Figura de fum se uita la mine si apoi le acte.
“Aveti glume in program vad. Sunteti asa tanara. Cred ca erati tare amuzanta pentru oameni…”
Mi le returneaza. Foile erau albe si cu pete de cenusa dupa cum am fost tinute. Acum nu ma inteleg nimic. Erau in regula acum ceva timp cand le-am controlat… ma uit in portofel…banii nu mai erau.
”Sa va ajut ca vad ca nu intelegeti: aici nu exista nimic din ce stiati. Nu avem cuvinte, nu avem bani si nici obiecte incrucisate, nu avem timp sau spatiu. Avem doar cercuri.”
“Da, mi-am dat seama, m-am tot invartit se pare in cerc de cand am venit.”
“Sa pornim” raspunse figura de langa, zambind de afirmatia de mai devreme. “O sa le vedeti clar de acum. Sa mergem, dar calcati numai dupa mine, sunt multe gropi pe aici…nu avem destule finantari… Ha, haaa…asta a fost o gluma de-a voastra… ce-mi place sa mai glumesc cu sufletele noi”.
“Mie, nu.”
Fumul se intoarse spre mine. Mi-am inchis ochii simtind ca este incins si ca e posibil sa ma arda. I-am inchis atat de tare pana cand nu am mai simtit pleoapele. Mi-am ascuns mai tare mainile in buzunare si am plecat usor fruntea. Tot atunci am auzit un vajait undeva departe si am simtit vibratii ce ma inconjoara si ma ridica apoi ma lasa. Nu as fi vrut sa ii mai deschid. Imi tot spuneam ca visez si ca nu vreau sa ma trezesc acum, atunci, ci mai incolo cand totul o sa treaca si senzatia de lesin la fel.
“Am ajuns…”
“Nu vreau sa vad nimic pentru ca stiu ca este doar o imagine ireala, o frantura dint-un vis ce nu stiu si nu vreau sa il descifrez, o reprezentare pe care o sa o uit imediat ce o sa deschid ochii…acum.”
Deschid ochii si ce imi e de dat sa vad: o poarta mare, intredeschisa, din pietre si pamant, din oase si chihlimbar, din capete descarnate si supurand de sange. Un lacat deshis intrevedea o mica parte de lumina rosiatica si fierbinte. “Damn, this is Hell” atarna scris cu litere de carbune incins, undeva deasupra.
“Deci ati renuntat la “voi ce intrati aici lasati orice speranta?” minunandu-ma de ceea ce vad.
“Ne mulam dupa clienti. Totul se schimba si ne schimbam si noi. Avem pe cineva care se ocupa de research de piata si de branding, asa ca, lumea se schimba, avem si noi tendinte noi…nu de alta, dar sa inteleaga toti unde suntem de acum inainte.”
“De acum inainte…”bajbai cuvintele si o furie crunta inumana de pocit fete si cautat de sange imi invaluie privirea si imi face sa imi desfac mainile intr-un strigat desprins din fiecare tesut ce tresare atins de simptomele unui esec inevitabil si de nerezolvat.
“Cum sa fieeeeee…?La naiba cu cei care iti dau de ales, la naiba cu ce alegem, la naiba cu cei care iti dau speranta ca poti rezolva sau ca le stii pe toate… daca ii prind ii omor.”
“Hei, ai castigat lozul cel mare : acum ai sansa, caci o sa ii gasesti pe toti aici. Bine, cred ca pe unii dintre ei, nu iti promit ca sunt toti, dar in mare parte, da.” Mi se raspunde atat de linistitor incat pentru un moment imi vine sa ii caut pe toti cei care imi treceau prin minte in secunda respectiva si pe care mi-I imaginam déjà in suferinte crunte, de nebanuit. Ma invart in fata portii, ca un bila pe un plan ce se inclina mereu invers decat mai inainte. Ma ameteste si imi face greata. Ma asez jos si imi pun mainile in jurul tamplelor care dau sa se sparga. Tremur de nervi si de ironia faptului in sine. Imi vine sa daram zidul cu mainile goale si sa dau foc figurii de fum…macar sa stiu de unde vine fumul.
“Lasa-ma! Stai exact acolo unde esti, apoi fa stanga imprejur si du-te de unde ai venit.”
“Simtim cumva furie,mai avem un pic si ne credem nebuni? Ni se zbate fiecare parte din suflet si tremura la gandul ca poate fi adevarat? Ne pare rau ca am ales asta? Ne vine sa dam foc la tot si sa spargem poarta?” si figura de fum rade. Rade atat de cutremurator incat se zguduie cate o piatra din poarta din spate si ecoul ii ajunge dincolo de ea. Rade macabru si adevarat. Rade de inca un suflet pierdut in alegeri si de nerozia acestuia. Si eu as rade daca as fi in locul lui.
“Du-ma inapoi!” si dau sa ma ridic sa sugrum fumul ce mi se dizolva printre degete. “Nu esti adevarat, uite, nici nu te pot simti, nu te pot prinde…nu existi!!! Ha, ha, cine e fraierul acum? Credeai ca ma poti pacali cu un pic de fum si doua tigari aprinse pe post de ochi? Ha, ce jarlatan? Cine a facut gluma asta? E buna sa stii, dar pentru altii… Mi-a placut a fost buna, acum hai sa revenim. Hai sa ne intoarcem. Tu nu existi pentru ca tot ce imi arati tu acum nu exista, intelegi?”
“Asta nu e o joaca, suflet nebun.” Fumul ma cuprinde din nou si aceeasi vibratie ma ridica mai sus decat statea, ma duce spre peretele portii si ma pune fata in fata cu lacatul mare. Miroase a carne putreda si venin, se simte venind de departe chin si vaiet prelungit, a lacrimi facut abur si oase facute scrum, se simte flacara vie,vesnica aprinsa si aud mii de ganduri ce imi spun “”Pleacaaaaaaaa…pleaca,salveaza-te...pleaca, acum!”
Inchid iarasi ochii si urlu. Urlu pentru ei sau pentru mine. Fumul ma impinge in zid, cu capul in pamant, imi infig mainile in chihlimbar si pietre, in orice loc ce-l simt ca ma poate sustine si urlu incontinuu. Ceva ma trage inauntru, fumul ma impinge si eu m-am facut arc si stau incordata intre cele doua. Intre mine si restul: un zid. Un zid pe care nu vreau sa il trec. Nu acum si niciodata. Si zidul parca se inmoaie mereu si apoi creste, aluneca si apoi ma prinde mai tare.
Cad. Fumul ma lasa si in cadere simt ca nu mai simt nimic: nici durere, nici rana. Am obosit din nou. Si timpul asta o sa fie lung. El o sa incerce sa ma treaca prin poarta si eu o sa ma impotrivesc la nesfarsit…pana cand o sa obosesc si atunci imi mai trebuie doar o minune. Ma lasa si apoi ma ia din nou. Acelasi fum si acelsi zid ma pocneste de fiecare data in alte si alte locuri si alte si alte maini se infig si alte urlete zlobozite. Iar cad. Iar ma ridica si iar aceeasi poarta blestemata , craniu in craniu, zbatere si incordare. Cad din nou. Eu arc si mainile sageti. Fruntea imi sangereaza si mainile sunt intepate de bucati de chihlimbar ce mi-au intrat pe sub piele.
Acum am cazut, a nu stiu cata oara. Ochii se mai deshid pe jumatate, dar indeajuns sa revad chipul pocit de fum si sa aud cum rade in continuare de isprava minunata pe care o are de facut. Deci el este Pazitorul…acum inteleg de ce I se spune asa. Eu o sa ii spun Pazitorul cel Perseverent. Isi face treaba bine si merita o marire de functie macar. Dar nu inca o data…
Ma ridic intr-o mana si astept sa ma ia din nou pe sus. Ma uit la zid si e tot acolo. Poate unul dintre capetele de acolo mi se pare cunoscut, poate asa o sa imi aduc aminte sa revin… Nu din nou…
Aproape ca fumul iar ma invaluie cand de departe se vad doua lumini. Doua lumini ce vin inspre noi si zid. Sunt atat de puternice ca ma fac iar sa inchid ochii. Fumul ma lasa din nou sa cad, subit, neantingand zidul. Oare cine mai sunt si ce vor? Indejuns ca sunt eu si fumul meu, acum or sa fie trei. Si se tot apropie, neasteptat de aproape si de repede. Fumul se pune in fata mea, se inclesteaza de suflet, se incordeaza ca eu inspre zid. Oare acum eu sunt zidul?
Un pocnet si apoi nestiinta. O lumina pentru un suflet. Ochii mi-au fost inchisi si sufletul aproape mort. Nu stiu pentru cat timp, caci aici el nu exista.
Dupa o vreme ,de acolo de jos, dintr-un petic de lumina ce sta asternut pe langa mine, o voce ma cauta, de undeva de departe, de mai sus. O voce pe care nu o stiu si nu imi este deloc familiara. O voce care ma roaga. Nu inteleg ce anume, dar ma roaga. Si nu este fumul. Il simt ca nu mai este. Dar nu vreau sa deschid ochii deocamdata. Poate m-as izbi de partea cealalta a zidului si nu stiu daca vreau sa vad ceva. E mult zgomot in jur si sunet de sirene. Sunt mai multe voci care tipa si decat una imi vorbeste. Celelalte se intreaba decat.
Daca as putea sa fac liniste, as putea sa aud ce ma roaga. Cu ochii inchisi,ma indrept catre sus.
“…soara….ochii…D…ti ochii…Ma …zi? Nu misca… nu….scati”
Ce au ochii mei? Ochii mei sunt caprui se schimba in functie de soare, lumina si spirit. Ochii mei sunt mari si patrunzatori. Ochii mei sunt...inchisi.
“Deschideti ochii, va rog….deschideti…”
Ochii mei vad pe toti la fel, egal si nu fac diferente. Ochii mei vad mereu altceva decat restul si cateodata injura, fug, alinta sau cearta. Ochii mei sunt plini de viata…
“Domnisoara, deschideti ochii…”
Am mana pe volan si cioburi pe langa, iar pe unele le simt in pumnul strans, in dreapta. Pe frunte, o rana rece tasneste sange cald, prelingandu-se pe tampla si apoi pe hanoracul negru. Afara este frig si fulgii de zapada mi-au acoperit capota deformata. In fata am un zid; pe langa- oameni ce se agita.
Vocea calda ma invaluie in brate puternice care ma scot din locul meu, afara. Capul imi cade pe spate si am simtit picaturile inghetate cum imi taie rasuflarea si chipul. Tamplele imi zvacneau si corpul era suspendat in spasme involuntare. Pleoapele se deschid si vad mii de puncte albe ce se nasteau din cer. Mi se strang in ochii si se fac lacrimi. Pentru ca ochii mei sunt calzi si plini de viata. Un fum usor se desprinde de mine, in timp ce omul ce ma poarta mai departe imi vorbeste in continuare.
“S-a dus…”
“Vorbste, asa , vorbeste fata draga, vorbeste… haide ca a deschis ochii…”
“Nu am stiut… zidul…”
“Pune-o acolo….ai grija la cap. Haide la trei, da….1,2,3…si…ssuusss. O preluati voi de aici, da?”

Mi se va derula apoi un film, cu mult alb si voci de fundal. Un plafon de masina cu o lumina calda si cu maini ce scoateau bucati de geam infipte adanc in maini, imi ciupeau pielea cu ace fine si imi controlau atent privirile. Apoi intuneric.


*
Nu stiu cine a fost cel care a anuntat accidentul, la fel cum nu stiu decat ca din fata imi vinea o alta masina. Nu stiu cat am stat acolo, captiva intre fiarele distorsionate si cat timp le-au trebuit sa ma readuca inapoi. Am pastrat pagina de ziar cu articolul despre noaptea respectiva insa, nu pentru a-mi aduce aminte de accident, ci de a-mi aduce aminte de ce s-a intamplat in ceea ce cred ca nu a fost un vis sau inchipuire, delir din durere.
Stiu insa ca am revenit pentru ceva anume. Ochii mei privesc la fel , iarta si merg mai departe. Ochii mei multumesc celui ce m-au salvat si nu se uita inapoi. Ochii mei sunt plini de viata, nu sunt zid sau fum… am realizat ca …sunt cercuri fara sfarsit.