Cand cercurile se invart...

“Prinde-ma, prinde-ma daca poti…trisezi…am vazut eu ca ai trisat Mişaaaa…trisoareo. Mişa trisoarea! Mişa, tu niciodata nu te urci pana un varful dealului…ma lasi mereu sa urc singura si tu esti cea care mereu zici start inainte ca eu sa ma asez…Mişaaa….da-te la o parte, viiiiinnnn…”

In poiana plina de flori doua licariri de pumni de om rad, si rad asa cum numai o data poti sa razi, si data aia sa iti ramana in amintire si in suflet.

“Mişa…nu te misca… uite ce margareta mare, Mişa. Mişa, uite un future. Oaaaaa, mama ce airipi mari are! Oare nu ii e greu sa zboare asa cum ele? Nu i-or fi grele? Da’ uite ce frumos palpaie in aer, parca il gadila, asa cum ma gadila mama sau tata sau tu Mişa. E frumos ca e colorat, imi place. Parca e un avion, acum a aterizat pe floare. Cred ca se odihneste pana sa plece spre alte flori. Mişa, hai sa il prindem, hai sa il luam cu noi acasa, si asa e singur, il adoptam si ii punem si margareta in borcan…il punem in borcanul ala de compot de visine pe care l-am mancat azi, ala pe care l-a adus tata. Ce bun a fost compotul ala…am mancat eu cea mai mare visina? Uite atata era…”

Isi impreuneaza degetele mici, aratatorul si degetul mare , facand o bulca, o bucla mica prin care isi vara privirea catre Mişa. Se umflara de ras. Fluturele zboara speriat.

“Uite ce am facut, vezi daca radem asa tare?… Data viitoare sa ne punem mana la gura cand radem, sa nu il deranjam pe domnul Fluture-avion…”

Nu dupa mult timp isi pusera mainile la gura.

“Mişa, ne striga mama. Iar ne cearta ca am mototolit fanul. Hai repede, sa nu ne caute prea mult. Repede Mişa… Mama si daca prindeam fluturele ala…”

Se facu iar dimineata si o noua zi ii batea peste pleoapele nedeschise inca. Simtea soarele cum ii alina fruntea, obrajii si buzele, alene, inperceptibil de real.

-Haide Sami, haide sa ne ridicam. Hopa sus! Haide ca nu pot sa mai intarzii ca ieri la munca, Sami. Si doar o stii…ieri am avut o scuza, dar azi nu mai pot sa o am pe aceeasi. Mereu aceeasi scuza…Haide ca e deja tarziu…Hopa sus!

“Pentru ce o fi tarziu cand e asa devreme? Pentru ce atata sacrificiu si scuze? Pentru ce atata lumina? Nu vreau sa ma mai trezesc si intr-o zi o sa vreau sa stau in pat cat poftesc. Sami trezeste-te! Sami ridica-te! Sami ai grija la cabluri sa nu cazi! Sami de ce nu ai mancat ce ti-am lasat?! Sami ai grija sa nu obosesti prea tare! Sami, Sami, Sami…Sami esti proasta! Asta aud in fiecare zi. Mama te rog, pune-mi alt nume, striga-ma diferit, fa-ma sa nu ma mai aud cand ma strigi, mama!”

-Da, mama! Tine-ma bine! Mama cat am crescut! Sunt grea?

-Nu esti grea Sami, esti doar incapatanata!

Mama o saruta pe frunte si ii intinse bratele, apucand-o ferm. Tot corpul se frustra si se zbatea imperceptibil in stransoare.

-Ha, sus pe tron! Din nou… Cine urmeaza sa fie stapana casei?

-Tu, tu urmezi Sami! Vezi ca ti-am facut un ceai, e in bucatarie, dar te duc eu acolo dupa ce mergem repede la baie. Ai si mancare pe masa pentru mai incolo, dar oricum o sa vina Mişa… si , te rog, nu te mai certa cu Mişa, doar o stii. Nu vrea sa spuna ce spune, stii doar ca tine la tine, dar asa e …Mişa… A, si sa nu uit, trebuie sa vina cineva sa ne aduca un colet, in caz ca nu vine Mişa mai devreme sa stii ca o sa vina un vecin care…

Nu o mai asculta. Se uita la ea, dar nu o mai asculta. Habar nu mai avea ce ii mai spune. Se facea doar ca intelege. Se gandea inca la visul neterminat de dimineata. Mereu visa aceleasi lucruri. Mereu visa crampeie de amintiri, campurile cu flori, fluturi, cufarul din pod al bunicilor, albumele prafuite, Biblia neagra din care incerca sa citeasca pe furis cu ochelarii bunicii, parfumul umbrei din padure, sau cand ea cu Mişa se tranteau pe iarba si se luau la intrecere care ajunge mai repede jos de-a rostogolul, iarba care ii mangaia pielea, alergatura pana acasa si inapoi catre locul lor preferat de ascunzatoare… balaceala din iaz…strugurii din vie pe care ii fura strengareste in fiecare toamna, inainte sa se coaca si se stramba cand baga in gura prima broboana… scapa de ele in timpul zilei si ii reveneau mai vii ca niciodata seara, noaptea. Si nu le putea opri.

-Deci, ne-am inteles: ceai in bucatarie, mancare pe masa, trebuie sa vina si Mişa, in scurt timp, si daca vine nenea cu ce ti-am zis mai devreme sa ii deschizi. Da? Sami?

-Da, mama,am inteles: ceai, macare, Mişa, colet. O sa fiu cuminte ca de obicei. O astept pe Mişa. Voiam un alt tricou azi, il voiam pe cel albastru, mama…

-Lasa ca o sa ti-l dea Mişa. Vorbesc cu ea sa ti-l dea. Gata, am fost si la baie. Te-am lasat. Sa fii cuminte!

“Sa fii cuminte?! Ce as putea sa fac mai mult decat atat?”

-Da, mama, sarut mana! Ne vedem diseara.

Usa se inchide cu un zgomot metalic si atat de repetat.Asculta pasii ce se indeparteaza pe scari. Cand era mai mica ii invatase...invatase sa isi dea seama dupa zgomot daca e mama sau tata sau Mişa sau un alt strain. Le stia ritmul, potivirea, cadenta, greutatea. Si nu dadea gres,niciodata. Sorbi din cana de ceai. Isi prinse ochii de fereastra, de geamul aburit, de frigul de afara si de caldura in camera. Se indrepta in cercuri catre mica foaie abuita din fata ei. Statu acolo desenand, pana cand apare Mişa.

Alti pasi se aud pe scari. Mişa.

-Am venit! Unde esti, Sami?

-Aici, in bucatarie. Desenez! Vino sa vezi ce am facut.

-Sami, ce tot faci acolo? Ce desenezi mai fata? Unde ai desenat? Pe geam? Sami, proasto, ieri l-am sters si acum o sa o fac din nou…ce naiba mai Sami…chiar asa iti bati joc. Ieri am facut curat. Ieri. Si azi tu imi mazgalesti iar geamurile spalate de mine. Da, deci, tu stai si te uiti cand Mişa spala, calca, face curat, face mancare, face de toate…

-Dar nu am vrut sa te supar, eu nu am desenat decat...

-Ce ai desenat nu ma intereseaza, ce e acolo nu vrea sa vad Sami. Dupa ce ca nu am stare la munca, vin acasa si o iau de la capat…

-Te rog, vino sa te uiti, te rog… nu vreau decat sa te uiti la des…

O carpa sterse tot geamul, rapid. O smucitura de mana si totul era sters. Afara se vedeau alte foi, de zapada. Sami isi incleste mainile. Intelesese ca iar nu a putut sa nu se abtina sa o faca pe Mişa sa se supere. Voia decat sa ii arate desenul si nimic mai mult. Credea ca Mişa o sa se aseze pe scaun langa ea si o sa o intrebe de ce un future si o floare… voia sa isi aduca si ea aminte…unde e Mişa din poiana? Oare chiar uitase tot?

-Mişa, te rog poti sa imi deschizi si mie geamul? Manerul e prea sus sa il deschid singura. As vrea sa vad…

Mişa tacu si tranti carpa langa masa. Ii deschise brutal fereastra, fara a se uita la ea.

-Da, tu mereu vrei ceva… nu vrei si un alt tricou?

-Ba da, pe cel albastru…

-Esti incredibila, nu te mai suport…Chiar nu iti pasa? Sami proasta, si e numai vina ta. Daca nu te urcai acolo, acum puteai sa iti deschizi geamul singura, sa iti iei un alt tricou jegos, sa iti speli cana cum trebuie si sa nu te mai impiedici mereu incapatanadu-te ca poti sa le mai faci…

Mişa incepu sa ridice tonul si lacrimi mari i se nasteau in ochi. Isi puse mana la frunte. Se intoarse din fara ei fara alte cuvinte, trantind usa camerei. Sami ramase blocata in aerul rece se ii batea din spate, privind usa ce tocmai se inchisese. Stia ca acum plange. Eventual era pe marginea patului si plange, cu o perna pe fata. Stia asta…dar nu putea schimba. Stia ca daca renunta, e o trisoare.

In camera alaturata, Mişa plangea. Cu capul in perne. Plangea si blestema. Blestema ziua si anul , blestema lovitura si se blestema pe sine caci nu a avut indestul de multa grija pentru Sami. Daca o putea prinde…daca ar mai da timpul inapoi sa o prinda. Si Doamne, cat ar mai vi vrut. Ar fi vrut sa fie ea in locul ei, nu ea, nu Sami.

“De ce mai deseneaza fluturi si flori? De ce le mai vad si acum? De ce?”

Plangea cu atat mai tare cu cat pernele ii strangeau fata si ii luau rasuflarea. Plangea ascuns si stiut.

Sami ramase cu privirea spre lumina calda si petele de zapada de afara. Se uita la geamul sters si ii fu ciuda. Stranse pleoapele si opri orice urma de lacrima sa curga. Nu era vina Misei…Mişa a venit dupa ea.

Rotile scaunului scartaie pe faianta. Mii de ganduri i se aduna in pumni. Ii strange asa de tare ca o doare. O doare mama, Mişa, amintirile o dor, visele, la fel si ea.

“Imi schimb tricoul…”

Rotile se tarasc in cercuri mici si ea le impinge cu mainile inlestate. De furie si de tot ce nu mai e la fel.

Asteapta noaptea. Acolo e mereu ea, unde poate alerga, poate merge, unde ea si Mişa erau fericite, unde jocurile se terminau pentru ca obosea si o dureau picioarele…

Contraste

Siiiii...alearga, alearga, alearga, alearga, alearga asa de tare inca nu isi mai simte picioarele si nu mai vede decat linia orizontului. Nimic altceva in schimb. Alearga si plamanii ii iau foc de la aerul prea cald inhalat, tapile adidasilor ne inmoaie milimetru cu milimertru in asfaltul tocit. Alearga asa cum nu a mai alergat pana acum niciodata. Si nu ii place sa alearge, uraste sa alearga. Dupa orice, dupa iluzii sau dupa tren, dupa alti oameni sau dupa o usa ce tocmai se inchide, dupa aparente sau dupa vorbe.

Alearga nervos, sacadat si impunator. "La naiba cu toate...la naiba cu atatea ganduri care alearga mai repede decat mine, la naiba cu rochite si pampoane, cu dresuri si tocuri cui prea inalte, la naiba cu butonii aurii, cu "beby fa-mi si mie nodul la cravata", cu rujul prea strident sau cu teama ca se poate cadea oricand de pe picioroange, fix in fata norodului...cu zambete de complezenta si cu priviri prea dulci si prea straine...la naiba cu ziua de azi si la naiba cu ziua de maine. La naiba, ca totul se schimba, se schimba prea repede... Alearga chiar..."

In incercarea de a se debarasa de gandul suprem, fredona rime ciudate si intelese numai de ea...si alerga. Puteam sa jur ca inca mai injura si totusi e atat de feminina. Alearga elegant, in stilul ei, elegant si puternic, puternic si mandru, mandru si de neatins...un elegant de neatins. Si era taioasa asa cum taie si aerul in fuga intretinuta de furie.

"Vreau sa fim din nou copiii si sa pierdem cheile de la casa in zapada, sa le gasim la primavara cand da iarba, sa fugim de la cursuri sa ne uitam dupa necunoscuti enigmatici pe strada, sa ne urcam in masina si sa dam muzica tare, urland...sa ne batem joc de timp si sa nu ne uitam in urma. Sa ne imbatam de la o bere si sa facem haz de necaz cand cadem iar pe scarile unui restaurant...Sa stam o saptamana cu o singura problema in cap "oare m-a vazut sau nu?"...sa fim uituce si sa nu ajungem niciodata la timp, sa ne rusinam cand vedem ca doua priviri ne-au intrat prea adanc in decolteu si sa o facem drepti-la stanga-mprejur....De ce clipele astea alearga?Doar ca sa le pot eu prinde?

Siiiii...mai am putin...Le-am prins si o sa ti le dau la nunta, caci in seara asta, draga mea, o sa te fac sa te simti ca la 13 ani pe vremea cand visam dupa realitate si acum ca o avem, am da-o inapoi..."

Stiam de cand le-am vazut ca asa sunt prietenii si pentru asta sunt intr-adevar. Nebuna, zapacita in tricoul negru si pantalonii largi, cea care fugea mai devreme, se salta si apuca de umeri pe o simpatica domnisoara, rochita albastra si poseta neagra...Zambesc...Atat de diferit...

Nemurire

Era la aceeasi masa de cand se stia. Statea acolo parca pironita si privea. Privea cum trec atatea fete si cu se mai scurg paharele, cum trec atatia pasi si atatea zambete…toate vorbele le asculta si le tinea pentru sine. Privirea paharul de vin ce nu se golea nicioadata, chiar baut de denumatate ori. Masa de sticla se incrucisa in mod dubios pe podeaua de lemn, ca radacinile unui stejar. Langa pahar se intindea alene in aer, un fir usor, plutitor de fermecator, creat de peneluri fine si care iti dadea impresia ca iese din peisaj si ca se duce spre o alta lume. Uneori ii aluneca mana alene pe langa pahar si atunci zambea… ar fi vrut ca in seara asta sa isi schimbe rochia de un violet inchis, stransa pe corp, lasand sa se vada forma corpului…o clepsidra perfecta, in care se scurgea mereu acelasi timp, de neintors.

Dar privea. Si privea mereu diferit. Ochii i se rasfrangeau de fiecare data altfel si asta il coplesea. Il pironea si il tortura cu atatea ganduri nespuse si atunci el isi lasa privirea sa cada in al sau pahar , nauc.

Bietul de el…o alta fata sculptata in lut, cu mintea strapunsa de intrebari ce nu exista! Nu are nici un mister ce sa fie destainuit si totusi ma priveste. Baiete, ma surprinzi. Esti simpatic. Pacat ca nu stii tot. nu stii cati au murit dintr-o privire…nu stii cati ar fi vrut sa vada timpul meu si cati ar fi vrut sa vina sa imi desfaca nesabuit corsetul… nu stii ca de cand ai venit pentru mine esti ca si plecat sau daca nu o sa te fac sa pleci. Si totusi, micule nebun…tu stai sa ma privesti.
Fumul se scurge printre degete si fuge apoi galopand odata cu sperantele pe care le ai si pe care nu le stii.

Violetul strapunge lumina camerei in timp ce ea se joaca strengareste cu o suvita de par castaniu ce ii impartea privirea. Il rasuceste si apoi isi plimba mana prin par, lasand capul pe spate pentru o clipa. Liniste.

Esti tot aici? Pacat…sau poate ca nu.

Privirile I se inaspresc caci rochia atrage ca un magnet violet.

Esti frumosa…esti atat de frumoasa…poate daca…ai fi…nu.

Timpul nu exista, distanta cu atat mai putin, micule cu ochi senini si goi, intinsi dupa o naluca. Mesele dintre noi nu exista, la fel ca si paharele cu vin sau mesele de sticla. Povesteste-mi ceva numai de tine stiut, povesteste-mi cum fosnesc frunzele toamna si cum asculti ploaia cand pica pe asfalt… adu-mi aminte de parfumul de flori si de mirosul foilor de carte. Marturiste cat de frumoasa e marea spre seara si cum explodeaza verdele primavara, cum se umplu campurile de maci si cum, atunci cand erai mic, urcai zmee sus…cat mai sus pe cerul de sticla si le voiai acolo, lipite de nori… povesteste-mi cum fugeai pe strazi numai sa o regasesti, cum pierdeai noptile cautand zodia in stele si cum lacrimai cand ti-ai vazut visul furat pe ascuns sau cum iti prindeai mana de mana mamei, seara, la culcare…

Un zambet amar i se contureaza pe buze. Privirile se reintalnesc, una vibrand si alta rece.

Spune-mi ce vreau sa stiu…

Dintre toate tablourile din sala era singurul ce i-a atras atentia. Si-a postat masa aproape de el si se uita de cateva ore bune la femeia pictata in violet, cu paharul de vin de pe masa de sticla. Se uita parca de o vesnicie si tot nu il intelegea. Ii veneau in minte franturi uitate de ganduri si visele, cu aripi mari ii prindeau ochii. Sangele batea in tample si inima i se umplea de amar si apasare, de pierdere si durere, de toate clipele prinse candva cu bolduri mici si arginii in margini de suflet. Globuri de zambete si fericire pluteau spargandu-se de pereti… si totusi cum se putea intampla?

Femeia din tablou ramanea nemisca, dar fumul parca stapungea rama. O privire neagra, ciudata il privea fascinant de departe. Era doar un tablou. Cu fiori, cu atatea secrete si atatea nuante incat nu mai intelegea nimic cu cat il privea mai mult. Avea senzatia ca rochia violet se misca usor si ca paharul e mai gol decat l-a surprins prima data. Ii vorbeste…

E atat de ireal de frumoasa si e acolo…E doar un tabou. Oare pentru ea si eu sunt la fel? Cine sunt eu?