Nemurire

Era la aceeasi masa de cand se stia. Statea acolo parca pironita si privea. Privea cum trec atatea fete si cu se mai scurg paharele, cum trec atatia pasi si atatea zambete…toate vorbele le asculta si le tinea pentru sine. Privirea paharul de vin ce nu se golea nicioadata, chiar baut de denumatate ori. Masa de sticla se incrucisa in mod dubios pe podeaua de lemn, ca radacinile unui stejar. Langa pahar se intindea alene in aer, un fir usor, plutitor de fermecator, creat de peneluri fine si care iti dadea impresia ca iese din peisaj si ca se duce spre o alta lume. Uneori ii aluneca mana alene pe langa pahar si atunci zambea… ar fi vrut ca in seara asta sa isi schimbe rochia de un violet inchis, stransa pe corp, lasand sa se vada forma corpului…o clepsidra perfecta, in care se scurgea mereu acelasi timp, de neintors.

Dar privea. Si privea mereu diferit. Ochii i se rasfrangeau de fiecare data altfel si asta il coplesea. Il pironea si il tortura cu atatea ganduri nespuse si atunci el isi lasa privirea sa cada in al sau pahar , nauc.

Bietul de el…o alta fata sculptata in lut, cu mintea strapunsa de intrebari ce nu exista! Nu are nici un mister ce sa fie destainuit si totusi ma priveste. Baiete, ma surprinzi. Esti simpatic. Pacat ca nu stii tot. nu stii cati au murit dintr-o privire…nu stii cati ar fi vrut sa vada timpul meu si cati ar fi vrut sa vina sa imi desfaca nesabuit corsetul… nu stii ca de cand ai venit pentru mine esti ca si plecat sau daca nu o sa te fac sa pleci. Si totusi, micule nebun…tu stai sa ma privesti.
Fumul se scurge printre degete si fuge apoi galopand odata cu sperantele pe care le ai si pe care nu le stii.

Violetul strapunge lumina camerei in timp ce ea se joaca strengareste cu o suvita de par castaniu ce ii impartea privirea. Il rasuceste si apoi isi plimba mana prin par, lasand capul pe spate pentru o clipa. Liniste.

Esti tot aici? Pacat…sau poate ca nu.

Privirile I se inaspresc caci rochia atrage ca un magnet violet.

Esti frumosa…esti atat de frumoasa…poate daca…ai fi…nu.

Timpul nu exista, distanta cu atat mai putin, micule cu ochi senini si goi, intinsi dupa o naluca. Mesele dintre noi nu exista, la fel ca si paharele cu vin sau mesele de sticla. Povesteste-mi ceva numai de tine stiut, povesteste-mi cum fosnesc frunzele toamna si cum asculti ploaia cand pica pe asfalt… adu-mi aminte de parfumul de flori si de mirosul foilor de carte. Marturiste cat de frumoasa e marea spre seara si cum explodeaza verdele primavara, cum se umplu campurile de maci si cum, atunci cand erai mic, urcai zmee sus…cat mai sus pe cerul de sticla si le voiai acolo, lipite de nori… povesteste-mi cum fugeai pe strazi numai sa o regasesti, cum pierdeai noptile cautand zodia in stele si cum lacrimai cand ti-ai vazut visul furat pe ascuns sau cum iti prindeai mana de mana mamei, seara, la culcare…

Un zambet amar i se contureaza pe buze. Privirile se reintalnesc, una vibrand si alta rece.

Spune-mi ce vreau sa stiu…

Dintre toate tablourile din sala era singurul ce i-a atras atentia. Si-a postat masa aproape de el si se uita de cateva ore bune la femeia pictata in violet, cu paharul de vin de pe masa de sticla. Se uita parca de o vesnicie si tot nu il intelegea. Ii veneau in minte franturi uitate de ganduri si visele, cu aripi mari ii prindeau ochii. Sangele batea in tample si inima i se umplea de amar si apasare, de pierdere si durere, de toate clipele prinse candva cu bolduri mici si arginii in margini de suflet. Globuri de zambete si fericire pluteau spargandu-se de pereti… si totusi cum se putea intampla?

Femeia din tablou ramanea nemisca, dar fumul parca stapungea rama. O privire neagra, ciudata il privea fascinant de departe. Era doar un tablou. Cu fiori, cu atatea secrete si atatea nuante incat nu mai intelegea nimic cu cat il privea mai mult. Avea senzatia ca rochia violet se misca usor si ca paharul e mai gol decat l-a surprins prima data. Ii vorbeste…

E atat de ireal de frumoasa si e acolo…E doar un tabou. Oare pentru ea si eu sunt la fel? Cine sunt eu?