Inca ceva...

Inca un an, inca o zi, inca un ceas sau o secunda. Cam asta face diferenta acum intre trecut- prezent-viitor. Trecutul este asa cum este si trebuie sa il luam ca atare, prezenttul inca putem sa il mai ascundem sau sa il tranformam intr-un viitor mai frumos decat ne asteptam. Nu mai astept nimic si nu mai sper la nimic, decat ca mi-as dori sa pot sa zambesc mereu fie trecut, fie prezent, fie viitor.
Mi-as dori sa nu mai existe pareri de rau si zambete false, la fel ca si iluzii acoperite de poleiala sau ploi care sa nu spele nimic in urma lor. Mi-as dori o bula mare colorata si inodora in care sa-mi respir visele linistita si sa pot sa zbor mai sus in fiecare zi. Am ceva ce ma tine legata de jos de pamant inca...
Nu ne mai ramane decat sa zambim sau sa ne ducem naibii...E destul de simplu. A, si inca ceva...amintirile...

Cred ca incerc sa incerc...

Poate ca daca nu as mai putea sa vorbesc, m-ai intelege mult mai bine. Sa iti arunc fraze, cuvinte din priviri si tu sa imi scrii pe un geam aburit la ce vrei sa imi dai replica. Esti pe partea cealalta, pe o alta sina cu alte numere si puncte aranjate altfel. Poate ca daca o sa imi scot inima intre palme o sa vezi ce nu puteai sa vezi si acum poti sa simti ce trebuia sa vezi. Poate daca mi-as scoate privirea o sa vezi ce vad si nu o sa iti para asa de bine cand vezi un simplu geam ce ma leaga si ma desparte de restul. E greu sa stai cu puls fara impuls sa mai zici sau sa mai legi sau dezlegi ceva.
Daca as putea sa iti spun si tu sa simti , daca as putea sa te ucid cu cioburile mici de pe jos adunate, daca as putea sa facem schimb de glas de inimi. E posibil sa ne ducem prea departe si sa vedem ca nu mai vedem nimic si ca mergem cu privirea inainte orbecaind in lumina...
Imi e jena si sila in acelasi timp de asta. Nu fac decat sa ma chinui sa tip cand tu crezi ca rad si geamul se abureste si mai tare. Nu e vina nimanui...e decat sticla si ce vad acolo ...sunt tot eu...la naiba... De dupa sticla imi apare ranjind sarcastic eu, cu degetele scriind pe geam...TU NU EXISTI...

Daca tu crezi ca…

Daca imi lacrimeaza ochii asta nu inseamna ca vantul bate prea tare, ci cuvintele spuse sau nespuse dor al naibii de tare…
Daca nu ma uit la tine asta nu inseamna ca nu te vad.
Daca nu iti raspund asta nu inseamna ca nu te aud si ca nu o sa iti dau replica inapoi la un moment dat.
Daca nu fac nimic asta nu inseamna ca nu imi pasa, ci mi-am dat seama pe moment de ce e bine si ce e rau.
Daca m-ai facut sa te ascult degeaba si sa te trag dupa mine de fiecare data si ai plecat fara prea multe cuvinte, asta nu inseamna ca o sa ma pregatesc pentru ziua in care o sa te prind neintentionat.
Daca sunt ciudata pentru lumea in care traim asta nu inseamna ca nu o constientizez atat de bine in fiecare zi in care ma trezesc. ca mai uimesc pe cineva.
Daca nu imi place sa mi se picure tampenii nu o sa spun lucrul asta.
Daca ma retrag undeva mai departe asta nu inseamna ca nu traiesc ceea ce vad sau ce aud,ceea ce simt.
Daca pana acum nu am scris nimic adevarat, cred ca ar fi cazul sa te retragi de-o parte caci asta nu inseamna ca scriu pentru oamenii care au prea multi “daca” in viata.
Ce ar fi daca ai lasa “daca” sa se duca naibii si sa il stergi de pe lista…ce ar fi daca “daca” nu ti-ar mai apasa pe trecut si nu ti-ar mai bate atata capul in prezent. Ar ramane decat ide simple si concrete. Ce ar fi daca ai citi fara “daca”?

Din partea mea...numai de bine

Imi place verde, aprope la fel de mult cat imi place sa dansez tango…dar nu amandoua in acelasi timp , nu de alta dar nu tin mortis sa ajung in campionatul din Argentina. Imi plac tatuajele , dar asta nu inseamna ca de ma tai pe lung in rosu cu cerneala cand viata imi pune piedici si rade pe fundal in stereo apoi… imi place sa rad si imi place ca mereu gasesc ceva de care sa iau peste picior, dar asta nu insemna ca te las sa razi la nesfarsit cu mine. Ma gasesc cateodata daca nu de cele mai multe ori prea ganditoare, dar asta nu inseamna ca nu am avut o noapte nedormita, cu multe viziuni si ganduri nescrise din multe motive ascunse dupa fumul iluziei de a trai macar pentru cateva ore.
Imi place negru si vad negru ori de cate ori ma enervezi tu sau cei ca tine care habar nu au ce spun si cum spun. Imi place intunericul caci mi se pare ca ma apara cumva, dar asta nu inseamna ca sunt in bezna si la “mansarda”… ascult “requiem for a dream” si parazitii deopotriva la fel de bine, dar asta nu inseamna ca ma duc la opera sau sa imi imaginez pe cei ce canta rapp, in tutu-uri.
Posed sarcasm destul incat sa te ignor atat de mult incat crezi ca imi pasa si ca te bag in seama…pot sa port adidasi, tricou si pantaloni de traning si sa vb despre Eliade sau Dante cum la fel de bine pot sa te injur in public la o petrecere cu amicii tai de suflet… poti sa te imbraci cat mai bine, cu haine de firma si asortat cu cheile de la masina ce le tot vanturi neintentionat, dar daca esti nul, o sa te vad dezbracat la 4 ace prietene…
Trezeste-te!!! Sunt ceva mai rau decat ti-ai inchipuit…dar din partea mea ai ...numai de bine...

Memento

Tin pumnii stransi, ascunsi si merg atat de precis incat tot ce am in fata se rezuma la un singur punct mic si de neclintit. Am aripi la glezne si prea multe ganduri dupa irisii care se deschid si se inchid simultan si mereu mai mult cu fiecare pas. Plus si surplus de puls si vene care le simt parca pentru prima data purtatoare de lichid vital. Nimic nu ma distrage de la punctul din fata mea si atat de departe. Sunt una cu el si straina de lumea asta. Fasii de lumina imi bat deasupra pasilor si caldura lor minimala nu ma incalzeste deloc.
Petale se inchid si se deschid incercand sa nu piarda din vedere punctul, concentrandu-mi toata puterea siistovindu-ma pentru a ma face mai puternica.Din toate zilele, din toate clipele am ales ca acum sa nu ma mai pierd printre fete si locuri si sa revin acolo unde imi este locul. Imi era atat de dor de asta incat incepusem sa visez mereu doar ca sa fiu acolo. De ce sa fiu dependenta de inchis ochii cand pot sa ii tin deschisi si sa fie acelasi lucru?
Sunt asa de aproape incat vad numai negru...Am ajuns , te ajung din urma si imi las viitorul pe mana altcuiva, caci eu l-am lasat inchis dupa o cortina si am uitat replicile. Ma intorc in sala, printre scaune si nu te mai vad decat pe tine.
Bratele mele iti vor da caldura si soarele o sa iti curete chipul sters si uitat...
Lasati cortina sa cada. Imi deschid pumnii si curg zambete ca fluturi de vant si de dor, iar ranile ma dor, aripile imi cad si doar tu poti sa ma prinzi... E totul negru acum. Deschid ochii de parca i-as avea inchisi, irisi nemiscati si timp care sta pe loc...Nu mai suntem fata in fata, suntem unul si acelasi...

Metamorfoza

Da, probabil ca am uitat sa uit ceva sau e ceva in plus aici. E un detaliu care strica tot ambientul sau poate ca din cauza lui, atmosfera asta ma sufoca uluitor de placut. Mai rasucesc o foaie si ma uit cum restul se uita in gol. La un moment dat stiu ca nimeni nu o sa mai zica nimic si o sa ne uitam crucis toti in nicaieri. Fabulos...cum se aude mina zgariind hartia rasucita in stanga si in dreapta. Nu vreau sa o arunc si pe asta...
Si ce daca m-am pus sa scriu in momentul asta cand stau langa groapa unde imi zace o parte din constiinta? Zambesc uitandu-ma in gol caci stiu ca nu mai am de unde sa pic. Nu e intuneric si afara nu ploua, cu atat mai putin ca suntem tristi. Avem tot ce ne trebuie...pe noi, si fara restul. Restul este detaliu.
O sa mi se rupa in doua ceasul si presimt ca nu o sa mai pot sa plec de aici. Si nu de faptul ca nu o sa ma mai pot misca imi este teama, ci de faptul ca o sa opresc ceva din noi pe loc. Asta fac atunci cand am o foie si un creion, si asta nu inseamna ca o sa si termin de scris...
Nu e frig si se face al naibii de cald. Pe unde ati pitit licoarea magica baieti? De unde mai putem sa luam? Aaaa...mai avem! Pai ziceti asa...Mai rasucim o foita si ia uite ce scrie mana...
E al naibii de curat si de sincer...Imi place sa vin aici chiar daca stiu ca incet ma doboara. Ochii imi sunt mai indepartati si privirea mai crunta, mainile incep sa ma doara si cuvintele tremura.In clipa asta nu sunt eu... Mai dati-mi sa visez si o sa ajungem departe...

Sarbatori de plastic

Intru in oras si mi se umple inima de cata lumina vad...albastre, rosii, albe, galbene, portocalii sau verzi, zeci si mii de cerculete lucitoare imi farmeca privirea si deja nu mai vad cand semaforul este rosu sau galben intermitent sau verde...Ma orbesc masinile si oglinzile, la fel si benzile albe care ma distrag de la drum. Sunt brusc fericita si imi vine sa impartasta cu toti de langa mine. As face un inger...doar daca ar ninge...
Ajung in fata unei vitrine. Ma opresc. Privesc. Zambetul isi sustrage ultimele resurse pentru a ramane ca mai inainte. Pot sa imi imprim un tricou cu mesajul "Zambesc, dar nu se vede" astfel as stii de ce mi se sterge asa repede starea de bine de mai inainte. Plastic si rece.
Ma aventurez in noaptea ce scufunda incet si dens orasul de lumini si imi pare rau ca m-am oprit din mers. Unde este mirosul de brad si zapada cu care facem cazemate si oameni de zapada atunci cand eram mica? Unde a fugit mirosul de prajituri aburinde si unde au plecat colindatorii de alta data cu fesurile mari si pufoase, manusile groase, ochii vii si cu nasurile rosii, dar veseli nevoie mare stiind ca au traistele pline de nuci, covrigi si mere...
Nicaieri nu se aude nimic sau nu se simte nimic din ce am descris mai sus. Nu are unde, de ce si pentru cine...La naiba, totul e plastic...Sunt atat de multi brazi frumoasi atarnati parca la vitrine si sunt asa frumos impodobiti si toata lumea ii cumpara...ca sunt de plastic , si nu mai trebuie sa mai cumpere la anul altul, nu cad frunze pe jos si nu trebuie vreo ingrijire speciala.Cand vorbim de sentimente facem economii?
"Ai grija ca se sparg globurile!" Asa mi se spunea cand eram mica. Acum globurile sunt din plastic, poti sa arunci si dupa caini cu ele ca tot nu se sparg. Nu mai au sclipirea de odata si nici fragilitatea sarbatorilor. Nu este in fiecare zi o sarbatoare de care sa te bucuri... chiar daca putem sa ne facem sarbatori personala in orice zi...
Zapada...nu mai e demult natruala. E alba, scartaie si e pufoasa...dar daca o gusti are gust de plastic. Zapada nu cazuta din cer sau cernuta de aripi ingeresti, ci zapada scoasa pe tevi mari si invartita pe ici pe colo doar-doar ar mima a sarbatoare...
Si totusi asta este un pansament benefic pentru unii. Se bucura si zambesc chiar daca stiu ca nu mai e nimic cum a fost odata, chiar daca acel "ceva" era cu mult inegalabil de frumos si de cald, uman...
Ma retrag pe o banca si ma uit la cer...Pare cer de ninsoare...pare ca miroase a sarbatoare si pare ca banca nu e chiar atat de rece ca la inceput.O sa stau aici si o za visez ca ma ingrop in zapada cazuta incet peste umerii mei, departe in parc o sa mai aud cantece de copii plecati la colindat si sa imi aduc aminte de mirosul de cozonaci proaspeti. O sa imi impreunez mainile si poate o sa ma rog...

Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate...

Probabil ca maine o sa gasesc ce nu am putut sa pierd azi si ca poate intr-o zi o sa imi doresc sa imi aduc aminte de ceea ce indragesc mai mult acum si de care sa imi fie dor...De acum nu mai sunt ceea ce eram, ci sunt ceea ce vreau sa fiu si nu mi-am dorit nici macar o clipa din viata mea. M-am plictisit sa spunem de cuvinte frumoase si de scuze regretabile si atat de stupide. M-am supus unui efort prea mare si prea prelungit de solicitant sa pot acum sa mai tin cuvintele astupate...
M-am sinucis sufleteste si ma intreb ca nu e nimic rau in a ucide un suflet.
Am ochii mai negrii ca de obicei si privira mai crunta. Nu ma mai intereseaza demult ce vorbesti sau ce crezi...Ma simt atat de usor ca si cum as pluti si ma asez in orice gand negru cu care as putea sa incep sa conlucrez...Orice are un inceput, si mie, incepe sa imi placa...Lasati orice...

Foc si gheata

M-am surprins uitandu-ma surazand la soare. Tineam ochii inchisi de teama ca nu cumva lumina puternica sa patrunda prea aproape de ceea ce tin inchis. Si totusi, aici e inca noapte, dupa pleoapele inchise e un intuneric ce parca nu se lumineaza pentru ca pur si simplu nu se poate.
Ma gandeam cum ar fi sa ii deschid si sa ma uit fascinata in punctul stralucitor, pana cand totul redevine negru. Sa mi se arda retina , pleoapele sa ramana deschise uluitor de mult timp, pupilele sa se sparga intr-o crunta incercare de salvare si genele sa picure scrum. Totul ar deveni negru pe alb, de neatins si numai de imaginat,rece,de gheata,static.
Celelalte simturi s-ar trezi din letargie si nefolosinta si ar reusi sa inlocuiasca partial ce am pierdut dupa marsava cutezanta. Degetele ar incerca sa imi spuna cat e de cald, rece, dur, fluid , dar nu si volatil. As putea simti aroma, dezgustul, descarnarea, dar nu si culorile. Posibil sa aud din ce in ce mai fin , orice adiere care imi trece peste frunte sau orice zgomot altadata nesemnificativ, mi-as putea asculta ecoul intr-o sala goala si as putea sa ma mandresc de adidasii cu talpa cauciucata pe un hol netezit,tarsaind copilareste din picioare...as putea chiar sa-mi aud pulsul culcand capul pe vena asta proemineta de la mana dreapta sau inima cand imi tin respiratia mai mult timp sub apa. As putea auzi toate astea, dar nu as auzi cine clar de unde vin, cine le spune, de ce le fac.
Mai am inca un gand totusi. Cum as mai scrie...ma tot gandesc la asta de ceva vreme si incerc sa ii gasesc un mijoc convenabil care ar putea sa ma faca sa nu regret nimic din ce vreau sa fac. De simtit pot simti foaia, de asemenea si zgomotul specific l-as putea auzi, dar as putea scrie haotic, fara final si fara inceput, fraza insirate una peste alta...
Asta este visul de aseara. Si a fost amuzant ca becul din camera se arsese cand am vrut sa aprind lumina...Intamplari si vise de noapte... Lumina, mai multa lumina...cred ca spunem toti nu numai Goethe...Doctore, cred ca pe ziua de azi am cam terminat. Ne vedem, saptamana viitoare. Apropo...Vedeti ce bine suna? Ne vedem si nu ne auzim sau simtim decat...Totusi parfumul nou cu care va dati exprima mai bine starea de liniste pe care ar trebui sa o aveam cand venim aici. E ceva ce tine de simplul gust al fiecaruia, nu o luati personal...Bun, deci pe saptamana viitoare. O zi calda sa aveti...

Desi un pic ingrijorata si din nou cu privirea in pamant ,Cahaya,iesi din camera unde statuse ceva ceasuri bune. Medicul o ajuta sa isi revina dupa ce fusese martora la pierderea intr-un incendiu a unui bun prieten, care probabil urma sa ii devina ceva mai mult decat atat. Nu facuse decat sa o salveze...Se simtea cumva vinovata si voia sa traiasca ceva din ce el traise. Si pentru asta se straduia sa echivaleze destul de bine actiunile de auto-distrugere.
Cahaya este tinuta sub supraveghere. A plecat in salonul privat din care o sa revina maine. Nu ii este permis decat sa stea sa scrie...Singura lumina ce ii poate face rau este un neon slab. Fara lumanari,fara ferestre largi si joase, candele sau obiecte reflectorizante...Fara potografii...Pentru o vreme.

Doctorul isi aseaza halatul sifonat de stat pe scaun ,se ridica pentru a-si arunca privirea afara la zapada asternuta. Soarele azi izbeste toata gheata si turturii de la colturile acoperisului se topesc.Parca o flacara invizibila ii transforma din nou in apa. "Foc si gheata"...zise in sinea lui zambind ca si cum ar trage o concluzie dupa indelungi probabile solutii. Lua dosarul Cahayiei si scrise docil ultimele observatii din timpul sedintei...Era convins sa ii gasise remediul, trebuia doar sa ii demonstreze ca totul se transforma si trebuie decat sa constientizeze asta. Putina gheata putea stinge focul sufletului ei...

Diapozitive cu sunet

Lumea mea se pictează in alb şi negru. Este avatarul unei lumi colorate si pline de zâmbete pe care optimiştii o cataloghează viaţă roz. A mea este la fel de animată, şi consider că sunt un optimist bivalent ce se joacă în fiecare zi cu cele două contraste. Asta nu însemnă că există decât bine si rău, frumos şi urât, zâmbet şi amar, ploaie sau soare, ci înseamnă că există toate de mai sus şi gradatiile dintre ele si multe altele ce alcătuiesc acest amalgam pe care îl numim lume.
Când descriu ceea ce văd ,îmi aduc aminte de imaginile alb-negru , de pozele cu margini zimţate, în care oameni dragi îmi zâmbesc. Azi e la fel, numai că oamenii şi locurile se schimbă rapid , nu rămân înrămate în prezent. Si mai e şi sunet. Nu am o lume mută, am o lume care vorbeste , simte, aude, percepe, analizează, vibrează . Uneori este pe aceeaşi tonalitate cu a mea şi asta nu poate decat să mă bucure.
Sunt mii de diapozitive cu sunet ce imi trec prin faţa ochilor in fiecare zi. Sunt mii de senzaţii şi emoţii colorate invisibil care, deşi nu se văd pe fondul alb-negru, există. Pasiune, perfectiune, încredere, energie, agresivitate, dedicare, inţelegere, realizare, prietenie, calm, relaxare, mă infăşoară alternativ în viziunea celorlati de a vedea lumea .Si sunt colorată destul.
Zâmbesc şi îmi place să le fac o zi colorată altora. Lumea mea însă rămâne acolo, în alb si negru, cu multe gânduri după priviri căprui, ce analizează atent. Fiecare diapozitiv se conturează în fiecare zi , odata cu primele clipiri si primele conştientizari de puls şi respiraţie.
Rămane uneori o poză cu marginile zimţate, de care , mai târziu, o să imi aduc aminte.

Nu stiu de ce....maybe you haven't yet painted my world blue

Nu stiu de ce, nu stiu cum si nici unde.
Nu stiu nimic despre mine, cu atat mai putin despre ceea ce port in mine.
Am inceput insa de la un timp, sa am un timp ce nu se mai masoara in minute, ci in priviri si zambete, in altceva...
Si pentru faptul ca dovada existentei mele cere sacrificii, o sa iti dau poate intr-o zi o cutie prafuita si mica, scrijelita din timpul meu cel vechi, in care timpul se scurgea cu lacrimi, in camere intunecate.
O cutie pe care poate nu o sa scrie decat ca mi-as fi dorit sa te cunosc.
Poate o sa o primesti, o sa te faci ca iti place si apoi o sa o arunci ciudat, fara ca tu sa vezi ca mi-am dat seama. O sa te privesc la fel, nu-ti fie teama si nu o sa te cert.
MAYBE, I HAD YOU...fara sa stiu, fara sa stii, intr-o seara ca oricare alta...

File pe asfalt

Pasesc grabit , ca de obicei. Nu ma uit in jur decat daca este absolut necesar, sau numai daca imi aud numele strigat de mai multe ori. Ma uit deasupra capului meu si vad ceva mai frumos decat orice privire sau orice gest inuman de natural. Vad albastrul meu si albastrul lui, vad furtuna mea si fulgerele lui, vad ploaia grea si soarele bland. Vad nori de ganduri si vad pleoaple cazand frante dupa atata drum. Vad franturi de zambete si tousi simt un gust amar, vad lumina ce se raspandeste si buzele ce se inchid pentru totdeauna. Vad amintiri ce fug aleatorii si aud batai de aripi ce se nasc in departari.
Scriu randuri cu pasii ce ii port fulgeratori, amari, rapizi.
Am inceput sa vad tot, dar nu mai vad viata...

Ma trezesc intr-o alta dimineata ingandurata de gandurile altora si obosita de munca pentru succesul mai marilor. E o dimineata total monotona, grabita si care se va termina epuizant ca si in alte dati. Munca este somniferul modern pentru somn sau anitibioticul unei nopti calme cand se transforma in cumplita si continua insomnie . De la o vreme nu mai pot adormi din cauza oboselii cronice. Ciudat, parca nu ma nascusem asa…nu am timp insa acum sa mai reiau albumele copilariei, pe ai mei deabia ca ii mai vad, ce mai schimbam cateva vorbe la unul dintre telefoane. Am uitat cand e Pastele…Cred ca stiu si de ce….pai ce sa mai reinvie ? Ce sa mai sarbatoresc ? ciocnirea unui vis pe care il credeam ca e de atins si banda asta rulanta perpetuum-mobile pe care o tot rulez in fiecare zi…fiecare ceas, si minutele astea afuriste care trec la fel ?
Mai am ceva de invatat…nu, nu beau cafea de fel. Dimineata ma pricep sa imi torn in schimb in ureche cateva fraze nevinovate de motivare si incerc sa evit oglinda sa nu imi dau cumva niste palme bine meritate, eliberatoare.poate ca roseata lor ma facea sa imi fie rusine ca am uitat de mine si ce sunt eu cu adevarat. Revin. Astazi am o lucrare de dat, cateva evaluari pe care trebuia sa le fac, niste recuperari…de timp mi-ar prinde bine. Si sa nu mai zic ca nu mai am zile de concediu sa pot trece si pe la sor-mea care e in spital…poate ca as putea sa imi iau un medical, banii de cafea…da merg ,imi ajung sper. Dar poate ca as putea sa mai iau pastilele de data trecuta, am vazut ca decat mi-au dat o sperietura zdravana. As putea sa ma duc sa donez sange…mai imi dau si bonuri…
In fine, stai sa ma tin de balustrada bine…ieri era cat pe ce sa cad. M-am obisnuit atat de tare cu ameteala incat dupa ce trece imi spun « buna dimineata ». E bine ca am reusit sa si calc pe restul de tigare aruncata neglijent pe hol, pe care oricum o stingeam.Ce de lume in statie…da’mai luati frate si taxiul, metroul , scoateti masina din parcare , garaj…azi nu mai am timp sa merg pe jos asa cum imi fac eu inviorarea de dimineata. E tarziu fratilor si parca sunteti orbi. Nu ma calcati in picioare…prea tarziu, cum spuneam. Am scapat biletul…la naiba…
Cobor, nu am chef sa ma mai prinda si vreun control. Ce inceput de zi, dar mai bine decat cel de ieri cand m-am trezit cu politia pe cap precum sa dau o declaratie ca am fost martora la certurile violente ale vecinilor mei. Vecina mea , o tipa cu vreun an mai mica decat mine, deja cu 2 copiii , isi manaca painea si bataia cea de toate zilele in fiecare seara de la un nesupus si vulgar compatriot, care se crede ca i-ar fi consort. Presupun ca m-a dat ca martora pentru ca nu avea pe altcineva pe cine. Nu stiu daca am schimbat mai mult de salutul sec de buna ziua din partea ei si cu a mea indiferenta nestramutata fata de ea , dar am zambit intr-o zi unuia dintre copii sai si l-am ajutat sa se urce in leaganul murdar din fata blocului… Fetito, nu sunt salvatoarea si nici mica ta piesa dintr-un vis prost pe care ti l-ai murdarit singura…nu are mai multe parti si nu…al tau nu mai are cum sa mai aiba un final fericit. Iti dai seama de asta in fiecare seara si totusi gresesti…
Nu…iar avem inspectie. Of si acum cand mai aveam cateva lucruri importante de facut, lasate pe post it –urile lipite de birou. Nu inca un atac de panica ! Vine seful …uufff, ce bine, nu e decat colega…Ce tot spui acolo? Concediata ? De ce ? Pentru ce ? De cand ? Era previzibil. La naiba…nimic nu iese bine de la un timp.
Ma reintorc de la biroul ticsit cu acte, si inca imi mai vajaie capul de la atatea tonuri de telefon, voci ascutite ce parca iti taiau timpanul , date gresite, dosare uitate, directive stupide, manipulare sociala, respingere, frustrare, oameni obositi ca si mine care lasa capul plecat si vocea mai jos , iar seara nu mai apuca decat sa isi faca un ceai de menta sau tei si apoi , in incercarea de a se mai uita la tv doar pentru raiting, adorm si se trezesc brusc. Ieri e azi… din nou…
*
M-am trezit ….ma uit la ceas…nu ii disting firisoarele micute si aurii ce aratau odata pe cadranul negru ora . Lumina bate in geam. Miroase a cafea calda si inspir fericirea spontana datorata unui zambet de copil. Este o noua zi…ma dor picioarele si o scurta durere imi tintuieste privirea in gol. A trecut. Ma imbrac. De la ora 9 incep orele de vizita la spital. Trebuie sa ma duc sa o vad, ieri era mai bine mai ales dupa ce i-am donat sange, sper ca azi sa fie si mai bine. Trec pe la casa alor mei, mergem toti.
Maria iar a facut delicioasele ei prajituri cu cacao. Nu le pot rata. Sa inteleg ca sotul ei vine acasa dupa ce a fost plecat in alt oras la lucru. Maria nu uita de micile capricii ale sotului. Nu am vazut inca doi oameni care sa se poata potrivi atat de bine precum ei doi. Le-am cumparat copiilor dulciuri, am vazut ca le place tare mult ciocolata amaruie. Atunci , amaruie sa fie, ca si…
De cand nu mai merge lumina de la baie ? Nu ma vad bine in oglinda. In fine, o sa ies asa. Ceau Maria ! Doamne, fato, iar ne bagi pe toti in diabet cu asa miros de prajituri… Poftim ? Ce sa fie schimbat ? Ma simt bine…am avut un vis ciudat..si ce era ciudat e ca parea asa real…o sa iti povestesc mai tarziu. Ai grija sa nu manance copii toata ciocolata, le-am lasat-o pe masa de pe hol.
Afara e senin, fara vreun nor pe cer. Azi sora mea mai adauga un an la viata , sper sa nu fie ultimul. Inca mai tin o bucata de prajitura, gonesc cu rucsacul in spate si dupa cateva strazi, in departare se vede casa copilariei noastre , chipurile parintilor, bunicii, cadourile de zilele de nastere, primul acord si prima coarda rupta , prima plecare de acasa, ultimele clipe de libertate suprema si inocenta, ultimele cazemate de speranta, ultimele vise croite in fiecare colt de camera , ca panze de sanse ce prind iluzii etere. Ce zboara timpul, nu il mai recunosc pe tata, ce privire tanara mai are inca, mama,a ramas la fel de blanda. Sa mergem cu taxiul, e mult de mers pe jos… Ati luat albumul foto ? O sa ii faca placere…
Camera alba ne asteapta , luminile din tavan sunt martori tacuti si luminosi. Hai mama , nu mai lacrima. Uite ce frumoase eram in poza asta…asta era la scoala…toata lumea ne incurca si noi ne amuzam teribil…si acum semanam ca doua picaturi de apa…putem face si acum schimb… oare ce visezi in letargie ? Cand o sa te trezesti ? Pe ce drum pasesti ? Poate ca e noapte si esti obosita ; pasesti zgomotos singura pe aceeasi strada cunoscuta, nu zambesti, ingandurata mai devreme de vreme, de mii de ganduri ce tes panze negre peste priviri ravasite uitate , care stau cotropite de nesansa si absurd. De ce nu mai zambesti ?
De ce albumul asta cu timp incrustat nu te face sa revii ? Aici este tot ce esti tu…te ademenesc cu clipe poate uitate , dar nu sterse, cu lacrimi de fericire, si nu de tristete, cu zambete sincere si nu prefacute, cu oameni care te pretuiesc si nu te folosesc , cu maini care te ajuta sa te ridici, si nu care iti mai dau o palma peste obrazul celalat. Iti ordon din pura cruzime aplicata existentei mele prin absenta ta! Elibereza-te ! Revino ! Priveste-te ! Regaseste-te ! Lupta !
*
Cineva tipa ingrozitor in visul meu…. M-am trezit , dar ma simt odihnita.Ce lumina e in camera. Ce par ravasit….primele alte riduri. O da, inca un mesaj de la colega careia i-am facut tura de nu stiu cate ori pana acum. De ce pe mine ? Nu mai sunt la mana nimanui. Mesaj trimis inapoi : « cred ca o sa iau o pauza…de tot ». La cat naiba trebuia sa ma duc sa dau decalratia pentru fata de langa ? sa nu o aud ca se mai smiorcaie si daca nu face ceva cu el, o sa fac eu , dar sa nu indrazneasaca sa imi multmeasca. E pacat de copii astia, nu i-am auzit niciodata razand, numai plangand.
Ce zi e azi , oare sa stiu pe ce data fac declaratia ?….26…e ziua mea…ha…ziua mea….uitasem…ce coincidenta, d-asta m-am trezit bine dispusa. Acum inteleg. Mi s-a schimbat iar nuanta ochilor…sunt caprui si cu tenta de verde, depinde cum bate soarele asta de primavara. Bun , rucsacul , adidasi…agenda. Nu cred ca am uitat ceva. Ce se mai blocheaza usa asta…gata! Ce mai e si asta? « La multi ani ! » scris pe o poza veche din albumul meu de acasa. Cum a ajuns aici lipita de usa…? Nu am vorbit pana acum cu nimeni , vecinii abia daca ma cunosc… Ciudat…m-am hotarat…azi ma duc pe acasa, poate aflu si povestea cu poza. Curios lucru…
Afara e senin, ca si in visul meu. Sentiment de eliberare in bataia calde a luminii.Ma uit la mainile care nu mai tremura de stres si de nervi. Am dormit chiar bine . Un vartej de energie ma cuprinde sponan. Imi musc buzele si zambesc ghidus. Azi ascult de mine si daca incepe sa imi placa nu o sa mai ascult decat de mine. Ma ascult si toata fiinta mea tresare, rosul imi alearga navalnic. Imi vine sa alerg pe strazi, sa merg la nesfarsit luandu-ma la intrecere cu autobuzele ca in timpul zidirii templului libertatii mele nelimitate… Respir si zambesc adanc…Ma reintrec cu timpul si cu mine.Uite unul care tocmai pleaca din statie…