4:04

Nu stia daca voia sa scrie, asa cum nu stia daca cineva o sa ii citeasca mazgaliturile de pe foi sub coperti negre. Eusautu ramanea sub cerul senin de nori ce duceau mai departe durerile, suferintele si vorbele din noapte, pe care numai Eusautu le stia cel mai bine. Statea tolanita in ganduri si cu pleoapele intredeschise, cu o mie de alte lumi si cu alte zeci de sentimente. Toamna coboara incet spre funduri de cerc in suflet si pleoapele sunt la scurt timp acoperite de frunze-oglinzi.
Pastreaza in ganduri mangaierea de ieri sau de azi, ce poate o sa ii tina de cald maine asa cum poate i-a tinut si ieri. Paseste in timpul circular pe role de vis si de amintire, pe vorbe lunecoase ca de gheata si pe clipe de fericire ca acadele colorate si prea dulci.

Zambeste.

Spera la mai multa lumina si la mai multe clipe de "eu", de "ia-ma asa cum sunt" si de "imi e dor"...Zambeste la fila goala si trista din carnetul cu micile coperti negre pe care il tine pe genunchi si undeva mai sus, in minte. De cand totul ce era asa de simplu s-a transformat asa de greu de inteles? De cand visele nu mai au aripi si pier prea devreme,topite de orele de dimineata, si de cand ochii pot ingheta si se pot sparge numai cand incearca sa prinda micile mesaje frante din alti ochi? De cand a venit toamna si oamenii isi mananca suflete din palme? De cand toti fug alunecand pe timp? De cand curcubeul se oglindeste in frunzele odata asa de fragede si prea verzi?

De cand mana scrie fara sa se uite inapoi, de cand inima bate si sacadat si mai putin si se opreste uimita. De cand ochii nu se mai deschid asa de repede si de des. De cand copacii nu mai sunt asa de inalti incat sa le privesti coroana si sa le atingi pamantul din care sunt facuti. De cand oamenii nu mai fug de timp si se complac in discul ascutit. De cand visele se adeveresc. De cand coperta neagra se deschide imaculat de senina si sincera, de fiecare data. De cand zambeste...

Eusautu. "Eu sunt Eusautu", isi spuse in soapta, sa nu carecumva sa isi uite numele printre altele. "Eusautu sunt eu si nimeni altul. Om fara revers, fara dichis, fara alte culori decat cele imprumutate sufletului..."

Eusautu porni la drum. Se ridica inspre cerul prea incarcat de albastru si porni inspre o linie pe care numai inima i-o trasa. O linie rosie si clara, o linie calda si vibranda printre pietre si ziduri reci, printre tarm si napasare, printre roua caramelizata, printre vocile de departe, printre alb si pur, printre aici si acum. Poate ca nu trebuia sa scrie, insa era precis ca cineva ii va citi randurile scurse din vene...



4:30

Pentru ca...

Totul pornea mereu de la o intrebare stupida ; pe atat de stupida, pe atat de fatidica : de ce ? o repetai la nesfarsit fara sa iti dai seama, fara sa stiu de ce, pana cand ramaneam fara cuvinte la raspuns. La inceput stii ca parea amuzant ; toata inutilitatea acestei mici rasfrangeri de buze, ma facea sa te privesc un pic de sus si sa iti raspund la inceput ca unui copil ; mai apoi ca unui om adult si la final ca unui om imbatranit, morocanos, inutil. Da, inutil. Stiu ca te doare si la fel ma doare « de ce » ul rostit acum fara farmec.
De ce ? De ce asa si nu atlfel ? De ce acum si nu mai incolo ? De ce noi si nu altii? De ce nu de ce ?...
Pentru ca asa este totul, pentru ca asa se invarte lumea, pentru ca noi sa crestem si sa ne facem mari si sa facem lucruri lucitoare si importante, pentru ca esti frumoasa, pentru ca sunt un pampalau ca eu cred ca tu esti frumoasa, pentru noi, pentru ca timpul trece si toate se uita, pentru ca nu imi mai vine sa iti raspund la intrebare, pentru ca ma sufoci, pentru ca ma aclami, pentru ca te-as face pierduta pe drum, pentru ca te agati de mine, pentru ca te urasc, pentru ca te reneg, pentru ca eu sunt totul pentru tine, pentru ca nu mai esti tu, pentru ca ai devenit un alt nimic eu...
In camera alba si goala, Eusautu isi scalcea fata la minuscula raza de lumina ce ii patrundea printr-o fereastra mica, atarnata prea sus pentru a reda altceva decat frumusetea nevrotica a unui cer albastru aprins de singuratate si de tipete. Se chinuia sa isi mentina capul in aceeasi pozitie normala si sa nu mai devieze brusc in dreapta ; de parca era ceva acolo ce trebuia vazut cu tot dinadinsul. Si era ceva acolo : oglinda i se parea poarta catre alta lume. Acolo erau el si un altul ce ii semana insa, era in alt timp si spatiu si acela era in alt loc... asta numai urechea lui ii putea auzi vorbele si credintele, ciudateniile si pataniile unui suflet, crancena debarasare si cruda pierdere a milei.
Stii de ce am ajuns aici ? Nu, te rog, nu imi raspunde cu acelasi motiv pentru care acum vad viata printre gratii : de la un simplu « de ce »... Parca visam intrebarea aia si parca incercam in fiecare zi sa ii dau un alt rost, un alt sens, pana cand ea a intrebat « de ce »...De ce a trebuit sa intrebe « de ce » ? raspunsul meu a fost : pentru ca pot, pentru ca vreau, pentru ca asa este nevoie si pentru ca stiu ca vrei, pentru ca am dreptul sa fac tot ce vreau, cu mine sau cu tine. Si asta a fost tot. Mi-a fost apoi prea usor sa o arunc in gol. Parca mana nici nu avusese vreodata vreun impuls de a se opri si nici macar nu avea vreo linie de trecut...nici un gand nu a fost atunci decat acela : de ce sa nu fac asta ? Am zambit probabil si dupa ce am intiparit bine raspunsul la acea intrebare, care acum se contura pe asfalt, am plecat.
Eusautu intelegea. Aburind oglinda mica din camera alba, unde acum se rasfrangeau mici umbre de zabrele ; intelegea acum ca aveau aceleasi pedepse si inreruperi de ganduri, aceleasi neregrete si aceleasi amare gusturi de sange inca patand si nevazut decat de ei.

Eusautu fusese un om ca toti, iubise si plansese, se bucurase si se intristase, mancase din palme bulgari de fericire lucitoare si dulce, mangaia in fiecare clipa mana de langa el. Stransese atatea sperante si atatea seve de dorinte incat viata i se parea ca este o clepsidra fara final. Lumea i se parea o mare in care busola era numai privirea in care se oglindea, iar tarmul era fie si numai parfumu-i ancorat in suflet. Se imbibase cu ea de mii de ori si cu mii de secunde si mii de senzatii ; ii purta o lista de fericiri si de griji marunte, dar frumoase. De ce ? pentru ca pentru el, ea era totul. Fara sa se intrebe de ce. Pana cand intrebarea a furat-o, urlandu-i batjocoritor in fata: « de ce nu? » De atunci lumea s-a rupt in miliarde de cadrane si Eusautu in mii de bucati de puzzle impare si decolorate de durere.

Atente priviri analizeaza miscarile si spasmele, incalcind diagnostic peste tratament, tratamente peste boli presupuse, boli peste suflet.
« Nici o ameliorare ?...»
«....de ce el ? »

Cand cercurile se invart...

“Prinde-ma, prinde-ma daca poti…trisezi…am vazut eu ca ai trisat Mişaaaa…trisoareo. Mişa trisoarea! Mişa, tu niciodata nu te urci pana un varful dealului…ma lasi mereu sa urc singura si tu esti cea care mereu zici start inainte ca eu sa ma asez…Mişaaa….da-te la o parte, viiiiinnnn…”

In poiana plina de flori doua licariri de pumni de om rad, si rad asa cum numai o data poti sa razi, si data aia sa iti ramana in amintire si in suflet.

“Mişa…nu te misca… uite ce margareta mare, Mişa. Mişa, uite un future. Oaaaaa, mama ce airipi mari are! Oare nu ii e greu sa zboare asa cum ele? Nu i-or fi grele? Da’ uite ce frumos palpaie in aer, parca il gadila, asa cum ma gadila mama sau tata sau tu Mişa. E frumos ca e colorat, imi place. Parca e un avion, acum a aterizat pe floare. Cred ca se odihneste pana sa plece spre alte flori. Mişa, hai sa il prindem, hai sa il luam cu noi acasa, si asa e singur, il adoptam si ii punem si margareta in borcan…il punem in borcanul ala de compot de visine pe care l-am mancat azi, ala pe care l-a adus tata. Ce bun a fost compotul ala…am mancat eu cea mai mare visina? Uite atata era…”

Isi impreuneaza degetele mici, aratatorul si degetul mare , facand o bulca, o bucla mica prin care isi vara privirea catre Mişa. Se umflara de ras. Fluturele zboara speriat.

“Uite ce am facut, vezi daca radem asa tare?… Data viitoare sa ne punem mana la gura cand radem, sa nu il deranjam pe domnul Fluture-avion…”

Nu dupa mult timp isi pusera mainile la gura.

“Mişa, ne striga mama. Iar ne cearta ca am mototolit fanul. Hai repede, sa nu ne caute prea mult. Repede Mişa… Mama si daca prindeam fluturele ala…”

Se facu iar dimineata si o noua zi ii batea peste pleoapele nedeschise inca. Simtea soarele cum ii alina fruntea, obrajii si buzele, alene, inperceptibil de real.

-Haide Sami, haide sa ne ridicam. Hopa sus! Haide ca nu pot sa mai intarzii ca ieri la munca, Sami. Si doar o stii…ieri am avut o scuza, dar azi nu mai pot sa o am pe aceeasi. Mereu aceeasi scuza…Haide ca e deja tarziu…Hopa sus!

“Pentru ce o fi tarziu cand e asa devreme? Pentru ce atata sacrificiu si scuze? Pentru ce atata lumina? Nu vreau sa ma mai trezesc si intr-o zi o sa vreau sa stau in pat cat poftesc. Sami trezeste-te! Sami ridica-te! Sami ai grija la cabluri sa nu cazi! Sami de ce nu ai mancat ce ti-am lasat?! Sami ai grija sa nu obosesti prea tare! Sami, Sami, Sami…Sami esti proasta! Asta aud in fiecare zi. Mama te rog, pune-mi alt nume, striga-ma diferit, fa-ma sa nu ma mai aud cand ma strigi, mama!”

-Da, mama! Tine-ma bine! Mama cat am crescut! Sunt grea?

-Nu esti grea Sami, esti doar incapatanata!

Mama o saruta pe frunte si ii intinse bratele, apucand-o ferm. Tot corpul se frustra si se zbatea imperceptibil in stransoare.

-Ha, sus pe tron! Din nou… Cine urmeaza sa fie stapana casei?

-Tu, tu urmezi Sami! Vezi ca ti-am facut un ceai, e in bucatarie, dar te duc eu acolo dupa ce mergem repede la baie. Ai si mancare pe masa pentru mai incolo, dar oricum o sa vina Mişa… si , te rog, nu te mai certa cu Mişa, doar o stii. Nu vrea sa spuna ce spune, stii doar ca tine la tine, dar asa e …Mişa… A, si sa nu uit, trebuie sa vina cineva sa ne aduca un colet, in caz ca nu vine Mişa mai devreme sa stii ca o sa vina un vecin care…

Nu o mai asculta. Se uita la ea, dar nu o mai asculta. Habar nu mai avea ce ii mai spune. Se facea doar ca intelege. Se gandea inca la visul neterminat de dimineata. Mereu visa aceleasi lucruri. Mereu visa crampeie de amintiri, campurile cu flori, fluturi, cufarul din pod al bunicilor, albumele prafuite, Biblia neagra din care incerca sa citeasca pe furis cu ochelarii bunicii, parfumul umbrei din padure, sau cand ea cu Mişa se tranteau pe iarba si se luau la intrecere care ajunge mai repede jos de-a rostogolul, iarba care ii mangaia pielea, alergatura pana acasa si inapoi catre locul lor preferat de ascunzatoare… balaceala din iaz…strugurii din vie pe care ii fura strengareste in fiecare toamna, inainte sa se coaca si se stramba cand baga in gura prima broboana… scapa de ele in timpul zilei si ii reveneau mai vii ca niciodata seara, noaptea. Si nu le putea opri.

-Deci, ne-am inteles: ceai in bucatarie, mancare pe masa, trebuie sa vina si Mişa, in scurt timp, si daca vine nenea cu ce ti-am zis mai devreme sa ii deschizi. Da? Sami?

-Da, mama,am inteles: ceai, macare, Mişa, colet. O sa fiu cuminte ca de obicei. O astept pe Mişa. Voiam un alt tricou azi, il voiam pe cel albastru, mama…

-Lasa ca o sa ti-l dea Mişa. Vorbesc cu ea sa ti-l dea. Gata, am fost si la baie. Te-am lasat. Sa fii cuminte!

“Sa fii cuminte?! Ce as putea sa fac mai mult decat atat?”

-Da, mama, sarut mana! Ne vedem diseara.

Usa se inchide cu un zgomot metalic si atat de repetat.Asculta pasii ce se indeparteaza pe scari. Cand era mai mica ii invatase...invatase sa isi dea seama dupa zgomot daca e mama sau tata sau Mişa sau un alt strain. Le stia ritmul, potivirea, cadenta, greutatea. Si nu dadea gres,niciodata. Sorbi din cana de ceai. Isi prinse ochii de fereastra, de geamul aburit, de frigul de afara si de caldura in camera. Se indrepta in cercuri catre mica foaie abuita din fata ei. Statu acolo desenand, pana cand apare Mişa.

Alti pasi se aud pe scari. Mişa.

-Am venit! Unde esti, Sami?

-Aici, in bucatarie. Desenez! Vino sa vezi ce am facut.

-Sami, ce tot faci acolo? Ce desenezi mai fata? Unde ai desenat? Pe geam? Sami, proasto, ieri l-am sters si acum o sa o fac din nou…ce naiba mai Sami…chiar asa iti bati joc. Ieri am facut curat. Ieri. Si azi tu imi mazgalesti iar geamurile spalate de mine. Da, deci, tu stai si te uiti cand Mişa spala, calca, face curat, face mancare, face de toate…

-Dar nu am vrut sa te supar, eu nu am desenat decat...

-Ce ai desenat nu ma intereseaza, ce e acolo nu vrea sa vad Sami. Dupa ce ca nu am stare la munca, vin acasa si o iau de la capat…

-Te rog, vino sa te uiti, te rog… nu vreau decat sa te uiti la des…

O carpa sterse tot geamul, rapid. O smucitura de mana si totul era sters. Afara se vedeau alte foi, de zapada. Sami isi incleste mainile. Intelesese ca iar nu a putut sa nu se abtina sa o faca pe Mişa sa se supere. Voia decat sa ii arate desenul si nimic mai mult. Credea ca Mişa o sa se aseze pe scaun langa ea si o sa o intrebe de ce un future si o floare… voia sa isi aduca si ea aminte…unde e Mişa din poiana? Oare chiar uitase tot?

-Mişa, te rog poti sa imi deschizi si mie geamul? Manerul e prea sus sa il deschid singura. As vrea sa vad…

Mişa tacu si tranti carpa langa masa. Ii deschise brutal fereastra, fara a se uita la ea.

-Da, tu mereu vrei ceva… nu vrei si un alt tricou?

-Ba da, pe cel albastru…

-Esti incredibila, nu te mai suport…Chiar nu iti pasa? Sami proasta, si e numai vina ta. Daca nu te urcai acolo, acum puteai sa iti deschizi geamul singura, sa iti iei un alt tricou jegos, sa iti speli cana cum trebuie si sa nu te mai impiedici mereu incapatanadu-te ca poti sa le mai faci…

Mişa incepu sa ridice tonul si lacrimi mari i se nasteau in ochi. Isi puse mana la frunte. Se intoarse din fara ei fara alte cuvinte, trantind usa camerei. Sami ramase blocata in aerul rece se ii batea din spate, privind usa ce tocmai se inchisese. Stia ca acum plange. Eventual era pe marginea patului si plange, cu o perna pe fata. Stia asta…dar nu putea schimba. Stia ca daca renunta, e o trisoare.

In camera alaturata, Mişa plangea. Cu capul in perne. Plangea si blestema. Blestema ziua si anul , blestema lovitura si se blestema pe sine caci nu a avut indestul de multa grija pentru Sami. Daca o putea prinde…daca ar mai da timpul inapoi sa o prinda. Si Doamne, cat ar mai vi vrut. Ar fi vrut sa fie ea in locul ei, nu ea, nu Sami.

“De ce mai deseneaza fluturi si flori? De ce le mai vad si acum? De ce?”

Plangea cu atat mai tare cu cat pernele ii strangeau fata si ii luau rasuflarea. Plangea ascuns si stiut.

Sami ramase cu privirea spre lumina calda si petele de zapada de afara. Se uita la geamul sters si ii fu ciuda. Stranse pleoapele si opri orice urma de lacrima sa curga. Nu era vina Misei…Mişa a venit dupa ea.

Rotile scaunului scartaie pe faianta. Mii de ganduri i se aduna in pumni. Ii strange asa de tare ca o doare. O doare mama, Mişa, amintirile o dor, visele, la fel si ea.

“Imi schimb tricoul…”

Rotile se tarasc in cercuri mici si ea le impinge cu mainile inlestate. De furie si de tot ce nu mai e la fel.

Asteapta noaptea. Acolo e mereu ea, unde poate alerga, poate merge, unde ea si Mişa erau fericite, unde jocurile se terminau pentru ca obosea si o dureau picioarele…

Contraste

Siiiii...alearga, alearga, alearga, alearga, alearga asa de tare inca nu isi mai simte picioarele si nu mai vede decat linia orizontului. Nimic altceva in schimb. Alearga si plamanii ii iau foc de la aerul prea cald inhalat, tapile adidasilor ne inmoaie milimetru cu milimertru in asfaltul tocit. Alearga asa cum nu a mai alergat pana acum niciodata. Si nu ii place sa alearge, uraste sa alearga. Dupa orice, dupa iluzii sau dupa tren, dupa alti oameni sau dupa o usa ce tocmai se inchide, dupa aparente sau dupa vorbe.

Alearga nervos, sacadat si impunator. "La naiba cu toate...la naiba cu atatea ganduri care alearga mai repede decat mine, la naiba cu rochite si pampoane, cu dresuri si tocuri cui prea inalte, la naiba cu butonii aurii, cu "beby fa-mi si mie nodul la cravata", cu rujul prea strident sau cu teama ca se poate cadea oricand de pe picioroange, fix in fata norodului...cu zambete de complezenta si cu priviri prea dulci si prea straine...la naiba cu ziua de azi si la naiba cu ziua de maine. La naiba, ca totul se schimba, se schimba prea repede... Alearga chiar..."

In incercarea de a se debarasa de gandul suprem, fredona rime ciudate si intelese numai de ea...si alerga. Puteam sa jur ca inca mai injura si totusi e atat de feminina. Alearga elegant, in stilul ei, elegant si puternic, puternic si mandru, mandru si de neatins...un elegant de neatins. Si era taioasa asa cum taie si aerul in fuga intretinuta de furie.

"Vreau sa fim din nou copiii si sa pierdem cheile de la casa in zapada, sa le gasim la primavara cand da iarba, sa fugim de la cursuri sa ne uitam dupa necunoscuti enigmatici pe strada, sa ne urcam in masina si sa dam muzica tare, urland...sa ne batem joc de timp si sa nu ne uitam in urma. Sa ne imbatam de la o bere si sa facem haz de necaz cand cadem iar pe scarile unui restaurant...Sa stam o saptamana cu o singura problema in cap "oare m-a vazut sau nu?"...sa fim uituce si sa nu ajungem niciodata la timp, sa ne rusinam cand vedem ca doua priviri ne-au intrat prea adanc in decolteu si sa o facem drepti-la stanga-mprejur....De ce clipele astea alearga?Doar ca sa le pot eu prinde?

Siiiii...mai am putin...Le-am prins si o sa ti le dau la nunta, caci in seara asta, draga mea, o sa te fac sa te simti ca la 13 ani pe vremea cand visam dupa realitate si acum ca o avem, am da-o inapoi..."

Stiam de cand le-am vazut ca asa sunt prietenii si pentru asta sunt intr-adevar. Nebuna, zapacita in tricoul negru si pantalonii largi, cea care fugea mai devreme, se salta si apuca de umeri pe o simpatica domnisoara, rochita albastra si poseta neagra...Zambesc...Atat de diferit...

Nemurire

Era la aceeasi masa de cand se stia. Statea acolo parca pironita si privea. Privea cum trec atatea fete si cu se mai scurg paharele, cum trec atatia pasi si atatea zambete…toate vorbele le asculta si le tinea pentru sine. Privirea paharul de vin ce nu se golea nicioadata, chiar baut de denumatate ori. Masa de sticla se incrucisa in mod dubios pe podeaua de lemn, ca radacinile unui stejar. Langa pahar se intindea alene in aer, un fir usor, plutitor de fermecator, creat de peneluri fine si care iti dadea impresia ca iese din peisaj si ca se duce spre o alta lume. Uneori ii aluneca mana alene pe langa pahar si atunci zambea… ar fi vrut ca in seara asta sa isi schimbe rochia de un violet inchis, stransa pe corp, lasand sa se vada forma corpului…o clepsidra perfecta, in care se scurgea mereu acelasi timp, de neintors.

Dar privea. Si privea mereu diferit. Ochii i se rasfrangeau de fiecare data altfel si asta il coplesea. Il pironea si il tortura cu atatea ganduri nespuse si atunci el isi lasa privirea sa cada in al sau pahar , nauc.

Bietul de el…o alta fata sculptata in lut, cu mintea strapunsa de intrebari ce nu exista! Nu are nici un mister ce sa fie destainuit si totusi ma priveste. Baiete, ma surprinzi. Esti simpatic. Pacat ca nu stii tot. nu stii cati au murit dintr-o privire…nu stii cati ar fi vrut sa vada timpul meu si cati ar fi vrut sa vina sa imi desfaca nesabuit corsetul… nu stii ca de cand ai venit pentru mine esti ca si plecat sau daca nu o sa te fac sa pleci. Si totusi, micule nebun…tu stai sa ma privesti.
Fumul se scurge printre degete si fuge apoi galopand odata cu sperantele pe care le ai si pe care nu le stii.

Violetul strapunge lumina camerei in timp ce ea se joaca strengareste cu o suvita de par castaniu ce ii impartea privirea. Il rasuceste si apoi isi plimba mana prin par, lasand capul pe spate pentru o clipa. Liniste.

Esti tot aici? Pacat…sau poate ca nu.

Privirile I se inaspresc caci rochia atrage ca un magnet violet.

Esti frumosa…esti atat de frumoasa…poate daca…ai fi…nu.

Timpul nu exista, distanta cu atat mai putin, micule cu ochi senini si goi, intinsi dupa o naluca. Mesele dintre noi nu exista, la fel ca si paharele cu vin sau mesele de sticla. Povesteste-mi ceva numai de tine stiut, povesteste-mi cum fosnesc frunzele toamna si cum asculti ploaia cand pica pe asfalt… adu-mi aminte de parfumul de flori si de mirosul foilor de carte. Marturiste cat de frumoasa e marea spre seara si cum explodeaza verdele primavara, cum se umplu campurile de maci si cum, atunci cand erai mic, urcai zmee sus…cat mai sus pe cerul de sticla si le voiai acolo, lipite de nori… povesteste-mi cum fugeai pe strazi numai sa o regasesti, cum pierdeai noptile cautand zodia in stele si cum lacrimai cand ti-ai vazut visul furat pe ascuns sau cum iti prindeai mana de mana mamei, seara, la culcare…

Un zambet amar i se contureaza pe buze. Privirile se reintalnesc, una vibrand si alta rece.

Spune-mi ce vreau sa stiu…

Dintre toate tablourile din sala era singurul ce i-a atras atentia. Si-a postat masa aproape de el si se uita de cateva ore bune la femeia pictata in violet, cu paharul de vin de pe masa de sticla. Se uita parca de o vesnicie si tot nu il intelegea. Ii veneau in minte franturi uitate de ganduri si visele, cu aripi mari ii prindeau ochii. Sangele batea in tample si inima i se umplea de amar si apasare, de pierdere si durere, de toate clipele prinse candva cu bolduri mici si arginii in margini de suflet. Globuri de zambete si fericire pluteau spargandu-se de pereti… si totusi cum se putea intampla?

Femeia din tablou ramanea nemisca, dar fumul parca stapungea rama. O privire neagra, ciudata il privea fascinant de departe. Era doar un tablou. Cu fiori, cu atatea secrete si atatea nuante incat nu mai intelegea nimic cu cat il privea mai mult. Avea senzatia ca rochia violet se misca usor si ca paharul e mai gol decat l-a surprins prima data. Ii vorbeste…

E atat de ireal de frumoasa si e acolo…E doar un tabou. Oare pentru ea si eu sunt la fel? Cine sunt eu?

Inceputul cercurilor

Am ajuns. Intr-un final…cred. Mi s-a spus ca ma pot intoarce de aici daca vreau, ca este decat o simpla investigare a ceea ce nu stim inca. Mi-au dat de ales si eu am ales calea usoara. La fel cum mi-au spus ca ma pot intoarce din nou. Am condus pana acum, pe gheata, fara cauciucuri de iarna si m-am invartit cred intr-un singur cerc, caci e ceata pe aici si multa singuratate. Acum ma uit uimita cum, dintr-o data, asfaltul este prea cald si daca m-am tot oprit, acum cauciucul este topit bine. Ce sa fac acum? Asta inseamna ca am ajuns? Dar nu e nimeni…
Ma scotocesc dupa telefon sa vad daca e tarziu. Ciudat, dar trebuia sa imi dau seama…aici nu este timp. Ceasul nu imi apare asa cum nu vad nici cer. Incep sa rad…”O, Doamne, trebuia sa imi fi dat seama inainte…”depfat nu stiu daca ma aude cineva aici. Acum am doua alte posibilitati: merg inainte sau ma intorc de unde am plecat. In spate insa este la fel de intuneric ca si de mers inainte. Nu pot decat sa fac cate un pas in speranta ca nu o sa calc in vre-un abis. Cum sa mai fii optimist? Rad printre dinti, spunandu-mi ca asta este decat o alta capcana in care am intrat,si ca fata de altele, acum nu mai stiu cum sa ies din ea. Nu e nimeni aici care sa te ajute si m-as mira daca te-ar ajuta cineva. Inseamna ca asa arata…toata chestia asta. Adica am venit pana aici dupa …nimic?
Intru inapoi in masina si ma uit pe geamul ce se abureste, oglinzile retrovizoare imi sunt sparte, la fel ca si toata partea stanga…nu imi amintesc sa fii facut vreun accident. Ciudat, caci nu imi aduc aminte decat cand m-au intrebat ce vreau sa aleg. Pana atunci stiu ca eram in masina si conduceam. Toate in schimb par a fii la locul lor…actele, agenda, pachetul de servetele, bricheta alba, banii…la un moment dat aveam o cruce mica, albastra lipita de geam. Este singura ce imi lipseste. O sa inchid ochii putin, este cald acum in masina, iar drumul m-a obosit destul. Mana imi pica usor peste volan si capul pe spate, in scaun. Ma mai uit printre gene, sperand ca la un moment dat sa zaresc pe cineva. O data, de doua ori, de trei…e liniste. O sa ma uit…daca nu o sa ma intorc si o sa le spun ca e o mare minciuna. Da , asa o sa fac. E o mare minciuna. Acum sa dorm si apoi sa reiau inapoi drumul, la pas. O sa ma reintorc…
“Domnisoara, deschideti ochii!”
Ma trezesc un pic ametita si mai adormita decat am adormit. Am ajuns inapoi? Cineva imi bate in geam… este de acolo oare de cata vreme? In final cinva care poate sa imi raspunda.
“Domnisoara, trezirea, ca avem de colindat. Haideti ca déjà v-am asteptat destula vreme. Haideti, deschide-ti ochii…”
Ma conformez. Insa nu cobor din masina. Portiera imi este deshisa. Un aer rece intra inauntru, ma frec la ochi si ma uit incruntata in jur. Nu am nevoie de cuvinte sa ii transmit ca o sa cobor cand vreau eu.
“Asta este privirea! Daaaa, haide ca ai invatat deja prima lectie. Sa nu ai incredere in straini aici…” si rade uitandu-se la mine.
Cobor.
“Domnule nu stiu cum am ajuns aici…am avut de ales si credeam ca nu am ajuns unde trebuie. Asa ca m-am urcat in masina si acum voiam sa ma trezesc si sa o pornesc inapoi. poate imi aratati drumul…stiu ca e in directi…”
“Domnisoara, imi sugruma vorbele, nu mai puteti pleca de aici. Cine v-a mintit? Aici suntem decat noi doi… acum sa pornim caci avem de mers…”
“Cum adica nu mai pot pleca de aici…dar nu sunt asa departe! Haideti fiti serios domnule!” razand.
“Domnisoara, cati s-au mai intors? Stiti pe cineva?”
Indignata de raspuns totusi aprob :”Nu, nu stiu.”
“Pai si atunci? Ce atatea intrebari? Ati ales, acum mergeti cu mine…”
Trantesc portiere si ma uit aspru la figura de fum din fata mea. Nu I se vad decat ochii inumani si stinsi, ca de carbune aprins. Se contureaza in fata mea ca o statuie de marmura slefuita din fum, dar cu atingere reala. Oare el este cel care trebuie sa ma duca…?
“Da, stiu, acum te gandesti cine sunt eu si de ce sunt aici. Eu sunt Pazitorul.”
“Adica Pazitorul a ce?…sper ca a ceva bun. Paziti vreun secret de stat? O bomba ce nu trebuie stiuta? O comoara ascunsa? Tezaurul romanesc? O retea de traficanti?” si imi bag mainile in buzunarele hanoracului, asptand un raspuns.
“Ma tem ca mai mult de atat”mi se raspunde.”Stiti ca ati parcat neregulamentar si ca nu aveti tot ceea ce va trebuie pentru a circula im conditii optime? Nu aveti decat un far functional, aveti oglinzile sparte si toata partea stanga busita? Pai asa se merge? Actele masinii le aveti?”
“Da, logic…” si dau sa le caut in masina. I le pasez.
Figura de fum se uita la mine si apoi le acte.
“Aveti glume in program vad. Sunteti asa tanara. Cred ca erati tare amuzanta pentru oameni…”
Mi le returneaza. Foile erau albe si cu pete de cenusa dupa cum am fost tinute. Acum nu ma inteleg nimic. Erau in regula acum ceva timp cand le-am controlat… ma uit in portofel…banii nu mai erau.
”Sa va ajut ca vad ca nu intelegeti: aici nu exista nimic din ce stiati. Nu avem cuvinte, nu avem bani si nici obiecte incrucisate, nu avem timp sau spatiu. Avem doar cercuri.”
“Da, mi-am dat seama, m-am tot invartit se pare in cerc de cand am venit.”
“Sa pornim” raspunse figura de langa, zambind de afirmatia de mai devreme. “O sa le vedeti clar de acum. Sa mergem, dar calcati numai dupa mine, sunt multe gropi pe aici…nu avem destule finantari… Ha, haaa…asta a fost o gluma de-a voastra… ce-mi place sa mai glumesc cu sufletele noi”.
“Mie, nu.”
Fumul se intoarse spre mine. Mi-am inchis ochii simtind ca este incins si ca e posibil sa ma arda. I-am inchis atat de tare pana cand nu am mai simtit pleoapele. Mi-am ascuns mai tare mainile in buzunare si am plecat usor fruntea. Tot atunci am auzit un vajait undeva departe si am simtit vibratii ce ma inconjoara si ma ridica apoi ma lasa. Nu as fi vrut sa ii mai deschid. Imi tot spuneam ca visez si ca nu vreau sa ma trezesc acum, atunci, ci mai incolo cand totul o sa treaca si senzatia de lesin la fel.
“Am ajuns…”
“Nu vreau sa vad nimic pentru ca stiu ca este doar o imagine ireala, o frantura dint-un vis ce nu stiu si nu vreau sa il descifrez, o reprezentare pe care o sa o uit imediat ce o sa deschid ochii…acum.”
Deschid ochii si ce imi e de dat sa vad: o poarta mare, intredeschisa, din pietre si pamant, din oase si chihlimbar, din capete descarnate si supurand de sange. Un lacat deshis intrevedea o mica parte de lumina rosiatica si fierbinte. “Damn, this is Hell” atarna scris cu litere de carbune incins, undeva deasupra.
“Deci ati renuntat la “voi ce intrati aici lasati orice speranta?” minunandu-ma de ceea ce vad.
“Ne mulam dupa clienti. Totul se schimba si ne schimbam si noi. Avem pe cineva care se ocupa de research de piata si de branding, asa ca, lumea se schimba, avem si noi tendinte noi…nu de alta, dar sa inteleaga toti unde suntem de acum inainte.”
“De acum inainte…”bajbai cuvintele si o furie crunta inumana de pocit fete si cautat de sange imi invaluie privirea si imi face sa imi desfac mainile intr-un strigat desprins din fiecare tesut ce tresare atins de simptomele unui esec inevitabil si de nerezolvat.
“Cum sa fieeeeee…?La naiba cu cei care iti dau de ales, la naiba cu ce alegem, la naiba cu cei care iti dau speranta ca poti rezolva sau ca le stii pe toate… daca ii prind ii omor.”
“Hei, ai castigat lozul cel mare : acum ai sansa, caci o sa ii gasesti pe toti aici. Bine, cred ca pe unii dintre ei, nu iti promit ca sunt toti, dar in mare parte, da.” Mi se raspunde atat de linistitor incat pentru un moment imi vine sa ii caut pe toti cei care imi treceau prin minte in secunda respectiva si pe care mi-I imaginam déjà in suferinte crunte, de nebanuit. Ma invart in fata portii, ca un bila pe un plan ce se inclina mereu invers decat mai inainte. Ma ameteste si imi face greata. Ma asez jos si imi pun mainile in jurul tamplelor care dau sa se sparga. Tremur de nervi si de ironia faptului in sine. Imi vine sa daram zidul cu mainile goale si sa dau foc figurii de fum…macar sa stiu de unde vine fumul.
“Lasa-ma! Stai exact acolo unde esti, apoi fa stanga imprejur si du-te de unde ai venit.”
“Simtim cumva furie,mai avem un pic si ne credem nebuni? Ni se zbate fiecare parte din suflet si tremura la gandul ca poate fi adevarat? Ne pare rau ca am ales asta? Ne vine sa dam foc la tot si sa spargem poarta?” si figura de fum rade. Rade atat de cutremurator incat se zguduie cate o piatra din poarta din spate si ecoul ii ajunge dincolo de ea. Rade macabru si adevarat. Rade de inca un suflet pierdut in alegeri si de nerozia acestuia. Si eu as rade daca as fi in locul lui.
“Du-ma inapoi!” si dau sa ma ridic sa sugrum fumul ce mi se dizolva printre degete. “Nu esti adevarat, uite, nici nu te pot simti, nu te pot prinde…nu existi!!! Ha, ha, cine e fraierul acum? Credeai ca ma poti pacali cu un pic de fum si doua tigari aprinse pe post de ochi? Ha, ce jarlatan? Cine a facut gluma asta? E buna sa stii, dar pentru altii… Mi-a placut a fost buna, acum hai sa revenim. Hai sa ne intoarcem. Tu nu existi pentru ca tot ce imi arati tu acum nu exista, intelegi?”
“Asta nu e o joaca, suflet nebun.” Fumul ma cuprinde din nou si aceeasi vibratie ma ridica mai sus decat statea, ma duce spre peretele portii si ma pune fata in fata cu lacatul mare. Miroase a carne putreda si venin, se simte venind de departe chin si vaiet prelungit, a lacrimi facut abur si oase facute scrum, se simte flacara vie,vesnica aprinsa si aud mii de ganduri ce imi spun “”Pleacaaaaaaaa…pleaca,salveaza-te...pleaca, acum!”
Inchid iarasi ochii si urlu. Urlu pentru ei sau pentru mine. Fumul ma impinge in zid, cu capul in pamant, imi infig mainile in chihlimbar si pietre, in orice loc ce-l simt ca ma poate sustine si urlu incontinuu. Ceva ma trage inauntru, fumul ma impinge si eu m-am facut arc si stau incordata intre cele doua. Intre mine si restul: un zid. Un zid pe care nu vreau sa il trec. Nu acum si niciodata. Si zidul parca se inmoaie mereu si apoi creste, aluneca si apoi ma prinde mai tare.
Cad. Fumul ma lasa si in cadere simt ca nu mai simt nimic: nici durere, nici rana. Am obosit din nou. Si timpul asta o sa fie lung. El o sa incerce sa ma treaca prin poarta si eu o sa ma impotrivesc la nesfarsit…pana cand o sa obosesc si atunci imi mai trebuie doar o minune. Ma lasa si apoi ma ia din nou. Acelasi fum si acelsi zid ma pocneste de fiecare data in alte si alte locuri si alte si alte maini se infig si alte urlete zlobozite. Iar cad. Iar ma ridica si iar aceeasi poarta blestemata , craniu in craniu, zbatere si incordare. Cad din nou. Eu arc si mainile sageti. Fruntea imi sangereaza si mainile sunt intepate de bucati de chihlimbar ce mi-au intrat pe sub piele.
Acum am cazut, a nu stiu cata oara. Ochii se mai deshid pe jumatate, dar indeajuns sa revad chipul pocit de fum si sa aud cum rade in continuare de isprava minunata pe care o are de facut. Deci el este Pazitorul…acum inteleg de ce I se spune asa. Eu o sa ii spun Pazitorul cel Perseverent. Isi face treaba bine si merita o marire de functie macar. Dar nu inca o data…
Ma ridic intr-o mana si astept sa ma ia din nou pe sus. Ma uit la zid si e tot acolo. Poate unul dintre capetele de acolo mi se pare cunoscut, poate asa o sa imi aduc aminte sa revin… Nu din nou…
Aproape ca fumul iar ma invaluie cand de departe se vad doua lumini. Doua lumini ce vin inspre noi si zid. Sunt atat de puternice ca ma fac iar sa inchid ochii. Fumul ma lasa din nou sa cad, subit, neantingand zidul. Oare cine mai sunt si ce vor? Indejuns ca sunt eu si fumul meu, acum or sa fie trei. Si se tot apropie, neasteptat de aproape si de repede. Fumul se pune in fata mea, se inclesteaza de suflet, se incordeaza ca eu inspre zid. Oare acum eu sunt zidul?
Un pocnet si apoi nestiinta. O lumina pentru un suflet. Ochii mi-au fost inchisi si sufletul aproape mort. Nu stiu pentru cat timp, caci aici el nu exista.
Dupa o vreme ,de acolo de jos, dintr-un petic de lumina ce sta asternut pe langa mine, o voce ma cauta, de undeva de departe, de mai sus. O voce pe care nu o stiu si nu imi este deloc familiara. O voce care ma roaga. Nu inteleg ce anume, dar ma roaga. Si nu este fumul. Il simt ca nu mai este. Dar nu vreau sa deschid ochii deocamdata. Poate m-as izbi de partea cealalta a zidului si nu stiu daca vreau sa vad ceva. E mult zgomot in jur si sunet de sirene. Sunt mai multe voci care tipa si decat una imi vorbeste. Celelalte se intreaba decat.
Daca as putea sa fac liniste, as putea sa aud ce ma roaga. Cu ochii inchisi,ma indrept catre sus.
“…soara….ochii…D…ti ochii…Ma …zi? Nu misca… nu….scati”
Ce au ochii mei? Ochii mei sunt caprui se schimba in functie de soare, lumina si spirit. Ochii mei sunt mari si patrunzatori. Ochii mei sunt...inchisi.
“Deschideti ochii, va rog….deschideti…”
Ochii mei vad pe toti la fel, egal si nu fac diferente. Ochii mei vad mereu altceva decat restul si cateodata injura, fug, alinta sau cearta. Ochii mei sunt plini de viata…
“Domnisoara, deschideti ochii…”
Am mana pe volan si cioburi pe langa, iar pe unele le simt in pumnul strans, in dreapta. Pe frunte, o rana rece tasneste sange cald, prelingandu-se pe tampla si apoi pe hanoracul negru. Afara este frig si fulgii de zapada mi-au acoperit capota deformata. In fata am un zid; pe langa- oameni ce se agita.
Vocea calda ma invaluie in brate puternice care ma scot din locul meu, afara. Capul imi cade pe spate si am simtit picaturile inghetate cum imi taie rasuflarea si chipul. Tamplele imi zvacneau si corpul era suspendat in spasme involuntare. Pleoapele se deschid si vad mii de puncte albe ce se nasteau din cer. Mi se strang in ochii si se fac lacrimi. Pentru ca ochii mei sunt calzi si plini de viata. Un fum usor se desprinde de mine, in timp ce omul ce ma poarta mai departe imi vorbeste in continuare.
“S-a dus…”
“Vorbste, asa , vorbeste fata draga, vorbeste… haide ca a deschis ochii…”
“Nu am stiut… zidul…”
“Pune-o acolo….ai grija la cap. Haide la trei, da….1,2,3…si…ssuusss. O preluati voi de aici, da?”

Mi se va derula apoi un film, cu mult alb si voci de fundal. Un plafon de masina cu o lumina calda si cu maini ce scoateau bucati de geam infipte adanc in maini, imi ciupeau pielea cu ace fine si imi controlau atent privirile. Apoi intuneric.


*
Nu stiu cine a fost cel care a anuntat accidentul, la fel cum nu stiu decat ca din fata imi vinea o alta masina. Nu stiu cat am stat acolo, captiva intre fiarele distorsionate si cat timp le-au trebuit sa ma readuca inapoi. Am pastrat pagina de ziar cu articolul despre noaptea respectiva insa, nu pentru a-mi aduce aminte de accident, ci de a-mi aduce aminte de ce s-a intamplat in ceea ce cred ca nu a fost un vis sau inchipuire, delir din durere.
Stiu insa ca am revenit pentru ceva anume. Ochii mei privesc la fel , iarta si merg mai departe. Ochii mei multumesc celui ce m-au salvat si nu se uita inapoi. Ochii mei sunt plini de viata, nu sunt zid sau fum… am realizat ca …sunt cercuri fara sfarsit.