Tresarire

Sunt atat de multe lumini si un cer atat de mare la care nu ma pot uita.

Este inca rece si ochii mi se dechid treptat. Visele mi se intrerup brusc pe gene dar inca mai imi permit sa visez. Patul mai tine umbra de aseara si chipul atat de cunoscut ce se scurge alene langa palmele inclestate intr-o prima respiratie adanca. Vad, aud si simt mirosul de cafea lasata pe masa din bucatarie… zambesc , stiu ca langa este lasat un bilet cu o nota frumoasa si cu o petala de trandafir…
Imi aprind o tigara lasata acum cateva clipe parca, si colorez aerul pueril de dimineata. O ceasca de cafea, dulce si tare ma face sa-mi doresc sa deschid geamul si sa ascult linistea dinainte de o zi zgomotoasa. Nu stiu ce am facut ieri si oare ce o sa fac azi. Defapt azi nu vreau sa imi aduc aminte nimic, nici un nume, nici macar pe al meu. Oare aseara m-am uitat la fotografii vechi si uitate? Oare am adormit prea devreme sau prea tarziu, de ce oare am intrebari fara raspuns, cand am zis ca nu vreau sa imi aduc aminte de nimic…?
Cafea de dimineata si un soare care crapa bland urma noptii, pe un cer la care nu ma pot uita. Un bilet asezat pe mijlocul mesei si o petala de floare deasupra. Oare sa il deschid? Am terminat de pictat pasari si ape curgand, fluturi albi si sidefati, o fata zambitoare in ceasca de cafea, mi-am intins degetele pe fata si mi-am infasurat inca o data halatul in jurul meu. Zambesc prostste la biletul din fata mea si parca sunt un copil in fata unei caramele prea dulci si prea mult asteptate. Mai astept un moment. Vreau sa vad daca ceasca mea imi arata ceva la finalul ultimei guri de cafea aromate. Si din nou, ma joc in sus si in jos cu ultimele valuri maronii. A iesit prea bine sa o spal acum, sau sa o spal vreodata. Si am si o petala pe care o miros si mirose a dulce si a crud, a fantastic de bine si a lasare. Si soarele asta mic, bate acum din aripi aurii pe strazi si pe geamuri, dupa perdele sau paturi somnoroase.
Din puf de ceata s-au facut alene paturi de broboane aromate de roua. O pata de cer la care ma pot uita, imi zambeste de sus din coltul ferestrei mele. Lumini se aprind si se sting inca. Strazile nu mai urla si pomul din fata scoate mici bule verzi si luminoase. Si totusi, nu am uitat de biletul de pe masa.
Nu inteleg prea bine. Ma asez si citesc randurile scris tremurand… nu inteleg…si le recitesc si carameaua asta incepe sa devina amara si fumul ma inneaca, iar desenul se sparge. O dara neagra de ganduri venite de oriunde imi sugruma ochii. Cum adica nu sunt eu? Cine sunt eu atunci? Cine a scris asta? Cu ce drept? Cine naiba ma stie mai bine decat mine, cine a cutezat sa imi scrie asta? Poate doar o umbra de noapte, poate un pahar de vin, poate o dezamagire, poate un vis prea mare, sau poate o speranta ucisa? Poate toate astea si poate ca niciuna dintre ele. Poate un vis urat sau poate un joc prea ironic. Poate un gand ipocrit sau poate o razbunare. Poate …poate… de ce asta?
Daca nu sunt eu atunci cine sunt eu…? Dece eu nu desenez cu cafea si fum? De ce fotografiile cu mine puse aici? Ma invart intr-un singur timp? Daca nu fac ce fac atunci ce fac oare? Cum sa nu fiu eu? Eu sunt si o stiu prea bine…blestemata hartie…blestemat gand si lumina si dimineata pocita de furie. Pot sa ii dau foc si ma imbrac sa ucid vorbe de trebuiau stavilite… la naiba, nu ma mai cautati…inceteaza si nu mai suna…

Ca in fiecare noapte ma trezesc cu alarma ceasului pusa gresit. Afara e inca noapte si cuminte, liniste si somn…un urlet se aude departe pe strazi. La naiba, oare cand o sa se termine… nu eram eu… trebuie sa adorm la loc, am de ucis… sunt atat de multe lumini stinse si un cer pe care deocamdata nu vreau sa il vad.







Poate maine.


(o frantura ciudata, creata pe 30 mai, coincidenta cu prezentul trecut deja)

Speranta pentru cei dusi, indreptare pentru cei ramasi

Au inghetat sufletele …

Este atat de alb afara incat au ingehtat si suflete celor morti… nu isi mai scot degetele din pamantul umed si negru, seara pe intuneric facand sa fasaie dubios si temator frunzele picate toamna. Nu mai au nici o putere. Maxilarele le stau inlestate in cosciuge si mainile le sunt roase de viermi de sange si de carne ce se infrupta lacom de parca le-ar suge si ultima farama de suflet…mereu acolo si ei mereu scarbiti.
Scartaie dedesubt si afara si ei tremura, cu priviri de primavara asteptand sa li se dechida. Tacut mugind si fortandu-se sa se aline, trupuri ponosite si rupte, bajbaie in intunericul inghetat, sperand sa se uneasca intr-un tipat comun de glorie si infrangere. Se cauta scrijelind in lemn sau in putred, neobositi si nicidecum straini de ceea ce au avut odata doar o data. Unii incep sa planga si atunci se mai cutremura cate un suflet, urland neauzit in neant si prea departe venind din alta lume.
E atat de alb afara incat au ingehtat si inimile ce inca mai bat. S-au facut mici pumni nervosi intinsi ba in afara, ba inauntru, pulsand nemilos. Sunt reci, sunt rosii si cuprinsi de panica. Sunt mici bucati de gheata aruncate in trupuri ce cutreiera deasupra celor de jos, neauziti, inseparabilii de pamant. Merg ca niste haite deslanate si straine, haituie ceea ce isi doresc si nu pot avea, uita ce nu trebuie uitat, alearga dupa nimic si veneraza ce nu exista… cu ochii deschisi nu au curajul sa vada ceea ce este si se acopera cu o pacla protectoare peste irisi ce vad lumea invers. Or sa alerge pana cand pumnul o sa isi scoata firisoare rosii si calde din pleoape si atunci ei or sa planga, auzit si sfasietor, dar neajutorat… Or sa doara, apoi or sa doarma…sub alb si or sa astepte sa li se deschida.

Au inghetat si cei vii…

Fumul nu atinge pamantul...

Da, da... Nu ai sa vezi niciodata cum fumul atinge pamantul. Poate cel mult sa se dizolve intre privire si imagini conturate invers pe retina si apoi recodate, tranformate si amorsate in ceea ce numim unii dintre noi realitate. Fumul nu poate fi fictiune caci este fictiune. Cel mai rau este cand se confunda cu albul realitatii. Nu se minte si nu se dezminte, se dezbraca nonsalant, te invaluie si apoi te lasa la fel de gol precum te-a intalnit. Te duce si te aduce de unde nu se stie de unde bate vantul si te lasa ca o furtuna...cu zambetul amar si prostut in coltul gurii...

Fumul este carnal...are sange si suflet. Are senzatii si are atingeri impietrite in si din materie. Te face sa te simti om si apoi te trage dupa el, te reneaga, se joaca mereu cu ce este si ce nu este, te ia peste piciorul destinului, iti arata ce nu poti avea,te face sa crezi ca il poti avea si apoi te lasa intr-o balta de iluzii confuze si necognitive. Si nu faci decat ca razi ca un nebun cat de tampit ai fost totusi sa crezi ca poti fii ceea ce nu poti fi niciodata, sau ca altii te pot vedea mai bun si mai frumos, mai loial si mai increzator...

Fumul nu poate atinge ceva ce nu exista.