Tresarire

Sunt atat de multe lumini si un cer atat de mare la care nu ma pot uita.

Este inca rece si ochii mi se dechid treptat. Visele mi se intrerup brusc pe gene dar inca mai imi permit sa visez. Patul mai tine umbra de aseara si chipul atat de cunoscut ce se scurge alene langa palmele inclestate intr-o prima respiratie adanca. Vad, aud si simt mirosul de cafea lasata pe masa din bucatarie… zambesc , stiu ca langa este lasat un bilet cu o nota frumoasa si cu o petala de trandafir…
Imi aprind o tigara lasata acum cateva clipe parca, si colorez aerul pueril de dimineata. O ceasca de cafea, dulce si tare ma face sa-mi doresc sa deschid geamul si sa ascult linistea dinainte de o zi zgomotoasa. Nu stiu ce am facut ieri si oare ce o sa fac azi. Defapt azi nu vreau sa imi aduc aminte nimic, nici un nume, nici macar pe al meu. Oare aseara m-am uitat la fotografii vechi si uitate? Oare am adormit prea devreme sau prea tarziu, de ce oare am intrebari fara raspuns, cand am zis ca nu vreau sa imi aduc aminte de nimic…?
Cafea de dimineata si un soare care crapa bland urma noptii, pe un cer la care nu ma pot uita. Un bilet asezat pe mijlocul mesei si o petala de floare deasupra. Oare sa il deschid? Am terminat de pictat pasari si ape curgand, fluturi albi si sidefati, o fata zambitoare in ceasca de cafea, mi-am intins degetele pe fata si mi-am infasurat inca o data halatul in jurul meu. Zambesc prostste la biletul din fata mea si parca sunt un copil in fata unei caramele prea dulci si prea mult asteptate. Mai astept un moment. Vreau sa vad daca ceasca mea imi arata ceva la finalul ultimei guri de cafea aromate. Si din nou, ma joc in sus si in jos cu ultimele valuri maronii. A iesit prea bine sa o spal acum, sau sa o spal vreodata. Si am si o petala pe care o miros si mirose a dulce si a crud, a fantastic de bine si a lasare. Si soarele asta mic, bate acum din aripi aurii pe strazi si pe geamuri, dupa perdele sau paturi somnoroase.
Din puf de ceata s-au facut alene paturi de broboane aromate de roua. O pata de cer la care ma pot uita, imi zambeste de sus din coltul ferestrei mele. Lumini se aprind si se sting inca. Strazile nu mai urla si pomul din fata scoate mici bule verzi si luminoase. Si totusi, nu am uitat de biletul de pe masa.
Nu inteleg prea bine. Ma asez si citesc randurile scris tremurand… nu inteleg…si le recitesc si carameaua asta incepe sa devina amara si fumul ma inneaca, iar desenul se sparge. O dara neagra de ganduri venite de oriunde imi sugruma ochii. Cum adica nu sunt eu? Cine sunt eu atunci? Cine a scris asta? Cu ce drept? Cine naiba ma stie mai bine decat mine, cine a cutezat sa imi scrie asta? Poate doar o umbra de noapte, poate un pahar de vin, poate o dezamagire, poate un vis prea mare, sau poate o speranta ucisa? Poate toate astea si poate ca niciuna dintre ele. Poate un vis urat sau poate un joc prea ironic. Poate un gand ipocrit sau poate o razbunare. Poate …poate… de ce asta?
Daca nu sunt eu atunci cine sunt eu…? Dece eu nu desenez cu cafea si fum? De ce fotografiile cu mine puse aici? Ma invart intr-un singur timp? Daca nu fac ce fac atunci ce fac oare? Cum sa nu fiu eu? Eu sunt si o stiu prea bine…blestemata hartie…blestemat gand si lumina si dimineata pocita de furie. Pot sa ii dau foc si ma imbrac sa ucid vorbe de trebuiau stavilite… la naiba, nu ma mai cautati…inceteaza si nu mai suna…

Ca in fiecare noapte ma trezesc cu alarma ceasului pusa gresit. Afara e inca noapte si cuminte, liniste si somn…un urlet se aude departe pe strazi. La naiba, oare cand o sa se termine… nu eram eu… trebuie sa adorm la loc, am de ucis… sunt atat de multe lumini stinse si un cer pe care deocamdata nu vreau sa il vad.







Poate maine.


(o frantura ciudata, creata pe 30 mai, coincidenta cu prezentul trecut deja)