Pentru ca...

Totul pornea mereu de la o intrebare stupida ; pe atat de stupida, pe atat de fatidica : de ce ? o repetai la nesfarsit fara sa iti dai seama, fara sa stiu de ce, pana cand ramaneam fara cuvinte la raspuns. La inceput stii ca parea amuzant ; toata inutilitatea acestei mici rasfrangeri de buze, ma facea sa te privesc un pic de sus si sa iti raspund la inceput ca unui copil ; mai apoi ca unui om adult si la final ca unui om imbatranit, morocanos, inutil. Da, inutil. Stiu ca te doare si la fel ma doare « de ce » ul rostit acum fara farmec.
De ce ? De ce asa si nu atlfel ? De ce acum si nu mai incolo ? De ce noi si nu altii? De ce nu de ce ?...
Pentru ca asa este totul, pentru ca asa se invarte lumea, pentru ca noi sa crestem si sa ne facem mari si sa facem lucruri lucitoare si importante, pentru ca esti frumoasa, pentru ca sunt un pampalau ca eu cred ca tu esti frumoasa, pentru noi, pentru ca timpul trece si toate se uita, pentru ca nu imi mai vine sa iti raspund la intrebare, pentru ca ma sufoci, pentru ca ma aclami, pentru ca te-as face pierduta pe drum, pentru ca te agati de mine, pentru ca te urasc, pentru ca te reneg, pentru ca eu sunt totul pentru tine, pentru ca nu mai esti tu, pentru ca ai devenit un alt nimic eu...
In camera alba si goala, Eusautu isi scalcea fata la minuscula raza de lumina ce ii patrundea printr-o fereastra mica, atarnata prea sus pentru a reda altceva decat frumusetea nevrotica a unui cer albastru aprins de singuratate si de tipete. Se chinuia sa isi mentina capul in aceeasi pozitie normala si sa nu mai devieze brusc in dreapta ; de parca era ceva acolo ce trebuia vazut cu tot dinadinsul. Si era ceva acolo : oglinda i se parea poarta catre alta lume. Acolo erau el si un altul ce ii semana insa, era in alt timp si spatiu si acela era in alt loc... asta numai urechea lui ii putea auzi vorbele si credintele, ciudateniile si pataniile unui suflet, crancena debarasare si cruda pierdere a milei.
Stii de ce am ajuns aici ? Nu, te rog, nu imi raspunde cu acelasi motiv pentru care acum vad viata printre gratii : de la un simplu « de ce »... Parca visam intrebarea aia si parca incercam in fiecare zi sa ii dau un alt rost, un alt sens, pana cand ea a intrebat « de ce »...De ce a trebuit sa intrebe « de ce » ? raspunsul meu a fost : pentru ca pot, pentru ca vreau, pentru ca asa este nevoie si pentru ca stiu ca vrei, pentru ca am dreptul sa fac tot ce vreau, cu mine sau cu tine. Si asta a fost tot. Mi-a fost apoi prea usor sa o arunc in gol. Parca mana nici nu avusese vreodata vreun impuls de a se opri si nici macar nu avea vreo linie de trecut...nici un gand nu a fost atunci decat acela : de ce sa nu fac asta ? Am zambit probabil si dupa ce am intiparit bine raspunsul la acea intrebare, care acum se contura pe asfalt, am plecat.
Eusautu intelegea. Aburind oglinda mica din camera alba, unde acum se rasfrangeau mici umbre de zabrele ; intelegea acum ca aveau aceleasi pedepse si inreruperi de ganduri, aceleasi neregrete si aceleasi amare gusturi de sange inca patand si nevazut decat de ei.

Eusautu fusese un om ca toti, iubise si plansese, se bucurase si se intristase, mancase din palme bulgari de fericire lucitoare si dulce, mangaia in fiecare clipa mana de langa el. Stransese atatea sperante si atatea seve de dorinte incat viata i se parea ca este o clepsidra fara final. Lumea i se parea o mare in care busola era numai privirea in care se oglindea, iar tarmul era fie si numai parfumu-i ancorat in suflet. Se imbibase cu ea de mii de ori si cu mii de secunde si mii de senzatii ; ii purta o lista de fericiri si de griji marunte, dar frumoase. De ce ? pentru ca pentru el, ea era totul. Fara sa se intrebe de ce. Pana cand intrebarea a furat-o, urlandu-i batjocoritor in fata: « de ce nu? » De atunci lumea s-a rupt in miliarde de cadrane si Eusautu in mii de bucati de puzzle impare si decolorate de durere.

Atente priviri analizeaza miscarile si spasmele, incalcind diagnostic peste tratament, tratamente peste boli presupuse, boli peste suflet.
« Nici o ameliorare ?...»
«....de ce el ? »