Mithril

Un maldar de vise si o viitura de amintiri...atat a mai ramas din timpul scurt, mut si incert, orbit de o dorinta aparent fugitiva, apoi permanenta de a o obosi, a o face a plati in incercarea de a mai dobora alte si alte ganduri ce persistau sa isi infiga colti mari si reci in carne vie, ca sageti de sange inchegat din alte rani ale unei inimi pe care o cunoscuse candva. Si nu se misca din calea lor, nu avea nici cel mai mic gand sa se apere pentru ca era acolo cu un singur scop; sa nu se intoarca, nici macar cu sufletul, nici macar cu privirea sau mana in care isi tinea palosul, cu pasul sau prin durerea ce o tintuia poate de cele mai multe ori in loc.

Si ploua de parca nu ar fi de ajuns ca este intuneric afara si o licarire de lumina inauntru, o lumina calda ce nu se stinge niciodata, ci sta ascunsa undeva intre ochi si invelita in rosul intens, cald si zvacnind nervos, lovind tamplele si nimicind orice linie nevazuta a orizontului de care nu stia pana unde se mai intinde sau daca mai exista cumva.

Aerul era surpriza fiecarei incercari de a respira, la fel cum picaturile de ploaie curgeau si se multiplicau in alte minuscule particule odata cu intalnirea cu marea arsa, topita si vaporizata de pacate si neintelegeri. Si fiecare dintre ele intra parca prin ea, linii de gheata menite sa ii stinga focul ce-l purta desenat pe brate si pamantul cristalizat si umed al ochilor.

Fiecare parte din ea se misca si nu se potoleste din dorinta de a nu ingheta de tot. Se zbate cu mii de ganduri ale caror maini ii sugruma gatul, o sufoca usor si nu ii dau pace nici cand inchide ochii spre a prinde vise numai de ea stiute, din panze de sperante.

In curand zidul o sa se sparga si demonii or sa dea navala si o stie prea bine. Atunci maldarul o sa se darame si visele or sa prinda aripi, zburand acolo unde le este locul, viitura o sa ii urmeze din urma, sclava eliberata si ea o sa isi ridice palosul, privirea si toata ura pentru rau. Curand devine acum si zidul se sparge...

Se incordeaza si pregateste sagetile focului sa tinteasca departe. In ploaia grea si rece i se aud gandurile ce se fac vorbe soptite aspru printre buze si zguduirea demonica ce de prelinge spre ea la care se uita acum halucinant. Se roaga sau este nebuna, nebuna de viata, de ce este el ei si i se cuvine, de tot ce a avut si nu ii pare rau, de bine...

De aici incepe totul, cu prima picatura de sange simte ca traieste mai mult decat ar fi trait vreodata, si cu fiecare rana, o alta suvita de lumina izbucneste in neant...pana cand o sa devina o mare de lumina si caldura, mai presus decat toti demonii pana atunci neinvinsi sau ploaia prea rece. Atunci, dupa mult timp o sa vada cum se nasc din nou zorii unei alte zile si privirea sa oglindita intr-o alta, neomeneasca si prea clara.

Este nebuna sau se roaga...