Later edit

Eusautu se intreba acum ceva vreme daca totul are vreun sens.
Daca are, care este?
Daca n-are, de ce nu este?

Ideea e ca ramasese fixat undeva in spatiu si timp, intr-un punct imobil, din care nu se mai putea decontopi. Ramasese ascuns in secunda respectiva, fara sa stie ca involuntar, se gandea la o mie de lucruri in acelasi timp.

Momentul care nu trebuia sa fie

" Vreau sa vorbim."
" Nu stiu daca pot..."
" Nu poti sau nu vrei?"
" Nu este vorba ca nu vreau...dar nu stiu...bine, zi."
" Pai nu ca daca nu vrei sa vorbesti nu vorbim acum."
" Zi."
" Iti mai aduci aminte de poza aia, din anul ala in care am fost acolo? Stiu ca la un moment dat incepuse sa ninga si eu ramasesem in spate de tot. Te-ai intros si m-ai ajutat sa urc o buna bucata de drum."
" Sunt multe poze si nu imi dau seama care anume. Dar cred ca da. Ce-i cu ea?"
" Nu este nimic cu ea in mod special. Era doar o poza care mie imi place mult. Atat de mult incat nu am mai aratat-o nimanui pentru ca nimeni nu stie ca o am."
"  Da. Imi aduc aminte. Cred ca o stiu."

Privirile ii zbura apoi pe geam la cerul senin de deasupra. Deschise albumul cu poze invizibile si puse si acest moment. Il semna jos, in gand : "Momentul care nu trebuia sa fie"

Incercare

Eusautu isi puse mainile sub perna moale si incerca sa isi scoata din minte orice discutie sau persoana cu care vorbise in ziua respectiva. In ciudatele momente de deja-vu avea ameteli si faptul ca i se confirma ca mai facuse asta o data i se parea de-a dreptul enervant.

Sub incercarile fortate de a-si gasi locul printre vise si praf de somn, gasi insa uriase semne de intrebare si exclamatie care il bateau peste tot corpul, lovindu-l in liniste si perseverant. Ritmul semana cu un allegro comic si in acelasi timp dureros; timp in care Eusautu incerca sa deseneze in aer, paranteze imaginare care sa tina departe impunsaturile taioase.

Lipsa

"Nu stiu cum te simti tu sau ce crezi, insa eu am chef sa intorc clepsidra nisipoasa. Sa o intorc macar putin si sa ma regasesc tot cu tine, tot aici, cu cativa ani mai in fata." 

Chicioti urmand cu privirea norii pufosi.

"Te intrebi poate ce rost are, daca am fi tot aici si tot noi, nu?"

Roti ochii caprui mari si zambi din nou cu tot sufletul si parca zambete pe portativ ii ieseau din cristalini.

"Am avea mai mult tiiiimp. Am avea ceva mai mult timp. Caci noi l-am pierdut undeva pe drum. Poate ca nu trebuia sa il pierdem. Sau poate ca asa trebuia: sa il pierdem ca sa ne dam seama acum ca l-am pierdut. Tu regreti ceva bun si frumos ce ai pierdut, nu? Ei, vezi, timpul asta pierdut ne res-pon-sa-bi-li-zea-za...ne face sa intelegem mai bine rostul lui si al nostru...Insa, ma uit mai bine la tine si cum te foiesti inteleg ca nu intelegi...Si totusi, in neintelegerea ta tacuta ramai la fel ca la inceputul clepsidrei...o amintire neprafuita."

Vorbele zburau in gand si nimic din vocea din interior nu lasa sa iasa. Parca totul se petrecea intr-un univers paralel, insa unul mult mai puternic decat ceea ce se intampla in realitate in clipa respectiva. Forta cu care traia acolo, inautrul sau, era defapt ideea pe care o gandea nespus - si la propriu si la figurat. Memora toate detaliile clipei prezente si le lipea din cand in cand cu universul paralel care se nascuse de ceva vreme si care stia ca va pieri destul de greu, lasand in urma o bucata de suflet infipta de intrebari.

"De ce ai plecat?"
"Pentru ca nu puteam sa mai astept. Sau cel putin asta mi-ai dat de inteles. Asa ca...fiecare si-a luat clepsidra si a plecat"; spuse zambind ca si cum era un fapt banal si copilaresc.

Pentru prima data, reusise sa il prinda in acelasi univers paralel si sa ii raspunda la o intrebare.
Printre conversatia care curgea si vorbele simple, printre gesturi mici si retinute sau haotice, totusi undeva acolo ceva sparsese barajul emotiilor. Stia ce este insa, nega cu vehementa.

"Cand te mai vad?"
Mintii : "Oricand vrei tu..."

Se intoarse pe locul de unde a plecat, cu ochii impaienjeniti de detalii ce acopereau totul, multumind ca, macar pentru o secunda, a reusit sa intoarca un bob de nisip.

Nou

Stii...( incepuse intr-o zi sa imi spuna, cu o voce alene, ceva din mine... ) incepi sa fi un om anost. Lipsit de praf de suflet tanar; cu aripi de aur; priviri crunte si maini de fier. Te-au cotropit zilele, noptile, oamenii din jur cu idei strambe si minciuni deghizate in clovni dubiosi. Te-au rapus raspunsurile de da si nu, de poate si nu acum, de vino cand te chem eu sau nu e momentul acum. Te-ai restrans intr-un cerc definit de nimic si de care nu iti dai seama.

Ochii tai nu mai vad decat ce vor altii sa vada si mintea ta bajbaie nedumerita pe carari ce nu sunt ale tale. Consideri ca esti pe drumul cel bun? Si cu ochii prea nergi inveliti cum ramane?

Eusautu tacu nedumerit de parca ploaia era cel mai important sunet auzit vreodata si singurul care putea aduce din nou alinarea. Nu avusese niciodata pana atunci vocea care il mustra incet si sigur ca picatura chinezeasca si il tintuia intr-o stare de spirit diferita fata de tot ce traise pana atunci. Undeva in camarile neincalzite ale inimii se nastea, dintr-un bob uitat, o floare de revolta. Cu cat floarea firava pulsa de vigoare, cu atat ochii deveneau mai incetosati si vocea mai tare. Astepta ziua in care floarea ii va iesi cu petale mari pe gura si atunci nimic nu va mai potoli vocea pentru ca vocea va fi Eusautu din nou.

Stii...(relua vocea) hai sa jucam un joc. Alege-ti o culoare ...

Aleator

Nu mai inteleg nimic.
Totul mi se pare mic, mic si numai bomboanele colorate de pe hartia din bucatarie mi se par dulci.
Nu mai vreau nimic.
Totul e putin-putin mai gri si speranta e un avion cu motor ce lasa o dara alba ca un nor.

Poate ca nu vreau.
Imi atarn dorintele in bule de sapun si la inghet pe tavan.
Poate ca nu pot.
Praful se intinde degeaba cu degete lungi peste hartii si idei, peste ganduri si bilete de tren.


Pentru ca nu trebuie sa inteleg nimic.
Mi-am linistit genele pe pernele albe si mi-am strans pe langa mine niste vise calde si noi.
Pentru ca nu trebuie sa mai vreau.
Imi spun ca am facut destul si ca e timpul sa imi las mainile sa coboare cu toata greutatea.

Poate ca vreau

Poate ca pot...insa nu vreau.

Camera

Nici nu mai stiu cand am purtat discutia asta cu tata. La fel cum nu mai stiu unde eram, ce faceam anume si de ce am ajuns la subiectul viata. Mi-a spus atunci, in cuvinte simple cum este ea. Imaginea respectiva mi-a ramas in minte si de fiecare data cand paseam printr-o camera veche sau noua, necunoscuta sau stiuta, umbrita sau luminoasa, colorata sau nu, prafuita sau mirosind a lamai verzi si curat, mereu imi aduceam aminte de viata.

"Viata e ca o camera. Intri pe usa aia si apoi iesi pe cealalta..."
Mi se facu liniste in suflet si vorbele mi se stersera de pe carnet. Tot ce vedeam era o camera alba cu 2 usi, una spre apus alta spre rasarit. Pe una intri, pe alta iesi. De unde intri? De ce trebuie sa iesi? De ce intri? Unde te duci? Cum ar fi camera? O gasesti deja plina? O umpli tu? Cine intra dupa tine? Mai intra cineva? Doar tu ai camera? Mai au si altii ce ai tu? E o casa mai mare?

Sunt lucruri care raman fara raspuns insa putem face abstractie de miile de intrebari si variatii pentru a reda esentualul prezent, in cuvinte putine. Atat cat trebuie. Atat cat e nevoie sa fie un inteles universal. Sa poti cuprinde in cuvinte putine atentia si intelegerea a mii de suflete si a mii de minti.

Si totul dintr-o discutie banala, undeva poate la tara, intr-o camera care se intinde la infinit.