Tresarire

Sunt atat de multe lumini si un cer atat de mare la care nu ma pot uita.

Este inca rece si ochii mi se dechid treptat. Visele mi se intrerup brusc pe gene dar inca mai imi permit sa visez. Patul mai tine umbra de aseara si chipul atat de cunoscut ce se scurge alene langa palmele inclestate intr-o prima respiratie adanca. Vad, aud si simt mirosul de cafea lasata pe masa din bucatarie… zambesc , stiu ca langa este lasat un bilet cu o nota frumoasa si cu o petala de trandafir…
Imi aprind o tigara lasata acum cateva clipe parca, si colorez aerul pueril de dimineata. O ceasca de cafea, dulce si tare ma face sa-mi doresc sa deschid geamul si sa ascult linistea dinainte de o zi zgomotoasa. Nu stiu ce am facut ieri si oare ce o sa fac azi. Defapt azi nu vreau sa imi aduc aminte nimic, nici un nume, nici macar pe al meu. Oare aseara m-am uitat la fotografii vechi si uitate? Oare am adormit prea devreme sau prea tarziu, de ce oare am intrebari fara raspuns, cand am zis ca nu vreau sa imi aduc aminte de nimic…?
Cafea de dimineata si un soare care crapa bland urma noptii, pe un cer la care nu ma pot uita. Un bilet asezat pe mijlocul mesei si o petala de floare deasupra. Oare sa il deschid? Am terminat de pictat pasari si ape curgand, fluturi albi si sidefati, o fata zambitoare in ceasca de cafea, mi-am intins degetele pe fata si mi-am infasurat inca o data halatul in jurul meu. Zambesc prostste la biletul din fata mea si parca sunt un copil in fata unei caramele prea dulci si prea mult asteptate. Mai astept un moment. Vreau sa vad daca ceasca mea imi arata ceva la finalul ultimei guri de cafea aromate. Si din nou, ma joc in sus si in jos cu ultimele valuri maronii. A iesit prea bine sa o spal acum, sau sa o spal vreodata. Si am si o petala pe care o miros si mirose a dulce si a crud, a fantastic de bine si a lasare. Si soarele asta mic, bate acum din aripi aurii pe strazi si pe geamuri, dupa perdele sau paturi somnoroase.
Din puf de ceata s-au facut alene paturi de broboane aromate de roua. O pata de cer la care ma pot uita, imi zambeste de sus din coltul ferestrei mele. Lumini se aprind si se sting inca. Strazile nu mai urla si pomul din fata scoate mici bule verzi si luminoase. Si totusi, nu am uitat de biletul de pe masa.
Nu inteleg prea bine. Ma asez si citesc randurile scris tremurand… nu inteleg…si le recitesc si carameaua asta incepe sa devina amara si fumul ma inneaca, iar desenul se sparge. O dara neagra de ganduri venite de oriunde imi sugruma ochii. Cum adica nu sunt eu? Cine sunt eu atunci? Cine a scris asta? Cu ce drept? Cine naiba ma stie mai bine decat mine, cine a cutezat sa imi scrie asta? Poate doar o umbra de noapte, poate un pahar de vin, poate o dezamagire, poate un vis prea mare, sau poate o speranta ucisa? Poate toate astea si poate ca niciuna dintre ele. Poate un vis urat sau poate un joc prea ironic. Poate un gand ipocrit sau poate o razbunare. Poate …poate… de ce asta?
Daca nu sunt eu atunci cine sunt eu…? Dece eu nu desenez cu cafea si fum? De ce fotografiile cu mine puse aici? Ma invart intr-un singur timp? Daca nu fac ce fac atunci ce fac oare? Cum sa nu fiu eu? Eu sunt si o stiu prea bine…blestemata hartie…blestemat gand si lumina si dimineata pocita de furie. Pot sa ii dau foc si ma imbrac sa ucid vorbe de trebuiau stavilite… la naiba, nu ma mai cautati…inceteaza si nu mai suna…

Ca in fiecare noapte ma trezesc cu alarma ceasului pusa gresit. Afara e inca noapte si cuminte, liniste si somn…un urlet se aude departe pe strazi. La naiba, oare cand o sa se termine… nu eram eu… trebuie sa adorm la loc, am de ucis… sunt atat de multe lumini stinse si un cer pe care deocamdata nu vreau sa il vad.







Poate maine.


(o frantura ciudata, creata pe 30 mai, coincidenta cu prezentul trecut deja)

Speranta pentru cei dusi, indreptare pentru cei ramasi

Au inghetat sufletele …

Este atat de alb afara incat au ingehtat si suflete celor morti… nu isi mai scot degetele din pamantul umed si negru, seara pe intuneric facand sa fasaie dubios si temator frunzele picate toamna. Nu mai au nici o putere. Maxilarele le stau inlestate in cosciuge si mainile le sunt roase de viermi de sange si de carne ce se infrupta lacom de parca le-ar suge si ultima farama de suflet…mereu acolo si ei mereu scarbiti.
Scartaie dedesubt si afara si ei tremura, cu priviri de primavara asteptand sa li se dechida. Tacut mugind si fortandu-se sa se aline, trupuri ponosite si rupte, bajbaie in intunericul inghetat, sperand sa se uneasca intr-un tipat comun de glorie si infrangere. Se cauta scrijelind in lemn sau in putred, neobositi si nicidecum straini de ceea ce au avut odata doar o data. Unii incep sa planga si atunci se mai cutremura cate un suflet, urland neauzit in neant si prea departe venind din alta lume.
E atat de alb afara incat au ingehtat si inimile ce inca mai bat. S-au facut mici pumni nervosi intinsi ba in afara, ba inauntru, pulsand nemilos. Sunt reci, sunt rosii si cuprinsi de panica. Sunt mici bucati de gheata aruncate in trupuri ce cutreiera deasupra celor de jos, neauziti, inseparabilii de pamant. Merg ca niste haite deslanate si straine, haituie ceea ce isi doresc si nu pot avea, uita ce nu trebuie uitat, alearga dupa nimic si veneraza ce nu exista… cu ochii deschisi nu au curajul sa vada ceea ce este si se acopera cu o pacla protectoare peste irisi ce vad lumea invers. Or sa alerge pana cand pumnul o sa isi scoata firisoare rosii si calde din pleoape si atunci ei or sa planga, auzit si sfasietor, dar neajutorat… Or sa doara, apoi or sa doarma…sub alb si or sa astepte sa li se deschida.

Au inghetat si cei vii…

Fumul nu atinge pamantul...

Da, da... Nu ai sa vezi niciodata cum fumul atinge pamantul. Poate cel mult sa se dizolve intre privire si imagini conturate invers pe retina si apoi recodate, tranformate si amorsate in ceea ce numim unii dintre noi realitate. Fumul nu poate fi fictiune caci este fictiune. Cel mai rau este cand se confunda cu albul realitatii. Nu se minte si nu se dezminte, se dezbraca nonsalant, te invaluie si apoi te lasa la fel de gol precum te-a intalnit. Te duce si te aduce de unde nu se stie de unde bate vantul si te lasa ca o furtuna...cu zambetul amar si prostut in coltul gurii...

Fumul este carnal...are sange si suflet. Are senzatii si are atingeri impietrite in si din materie. Te face sa te simti om si apoi te trage dupa el, te reneaga, se joaca mereu cu ce este si ce nu este, te ia peste piciorul destinului, iti arata ce nu poti avea,te face sa crezi ca il poti avea si apoi te lasa intr-o balta de iluzii confuze si necognitive. Si nu faci decat ca razi ca un nebun cat de tampit ai fost totusi sa crezi ca poti fii ceea ce nu poti fi niciodata, sau ca altii te pot vedea mai bun si mai frumos, mai loial si mai increzator...

Fumul nu poate atinge ceva ce nu exista.

Mithril

Un maldar de vise si o viitura de amintiri...atat a mai ramas din timpul scurt, mut si incert, orbit de o dorinta aparent fugitiva, apoi permanenta de a o obosi, a o face a plati in incercarea de a mai dobora alte si alte ganduri ce persistau sa isi infiga colti mari si reci in carne vie, ca sageti de sange inchegat din alte rani ale unei inimi pe care o cunoscuse candva. Si nu se misca din calea lor, nu avea nici cel mai mic gand sa se apere pentru ca era acolo cu un singur scop; sa nu se intoarca, nici macar cu sufletul, nici macar cu privirea sau mana in care isi tinea palosul, cu pasul sau prin durerea ce o tintuia poate de cele mai multe ori in loc.

Si ploua de parca nu ar fi de ajuns ca este intuneric afara si o licarire de lumina inauntru, o lumina calda ce nu se stinge niciodata, ci sta ascunsa undeva intre ochi si invelita in rosul intens, cald si zvacnind nervos, lovind tamplele si nimicind orice linie nevazuta a orizontului de care nu stia pana unde se mai intinde sau daca mai exista cumva.

Aerul era surpriza fiecarei incercari de a respira, la fel cum picaturile de ploaie curgeau si se multiplicau in alte minuscule particule odata cu intalnirea cu marea arsa, topita si vaporizata de pacate si neintelegeri. Si fiecare dintre ele intra parca prin ea, linii de gheata menite sa ii stinga focul ce-l purta desenat pe brate si pamantul cristalizat si umed al ochilor.

Fiecare parte din ea se misca si nu se potoleste din dorinta de a nu ingheta de tot. Se zbate cu mii de ganduri ale caror maini ii sugruma gatul, o sufoca usor si nu ii dau pace nici cand inchide ochii spre a prinde vise numai de ea stiute, din panze de sperante.

In curand zidul o sa se sparga si demonii or sa dea navala si o stie prea bine. Atunci maldarul o sa se darame si visele or sa prinda aripi, zburand acolo unde le este locul, viitura o sa ii urmeze din urma, sclava eliberata si ea o sa isi ridice palosul, privirea si toata ura pentru rau. Curand devine acum si zidul se sparge...

Se incordeaza si pregateste sagetile focului sa tinteasca departe. In ploaia grea si rece i se aud gandurile ce se fac vorbe soptite aspru printre buze si zguduirea demonica ce de prelinge spre ea la care se uita acum halucinant. Se roaga sau este nebuna, nebuna de viata, de ce este el ei si i se cuvine, de tot ce a avut si nu ii pare rau, de bine...

De aici incepe totul, cu prima picatura de sange simte ca traieste mai mult decat ar fi trait vreodata, si cu fiecare rana, o alta suvita de lumina izbucneste in neant...pana cand o sa devina o mare de lumina si caldura, mai presus decat toti demonii pana atunci neinvinsi sau ploaia prea rece. Atunci, dupa mult timp o sa vada cum se nasc din nou zorii unei alte zile si privirea sa oglindita intr-o alta, neomeneasca si prea clara.

Este nebuna sau se roaga...

Azi-nu maine sau ieri

Cand ma gandesc la cat de simplu complicam lucrurile...in general, cu o oarecare stupiditate sau incapatanare.
Si facem asta si azi si ieri am facut si o sa facem asta si maine. Si sunt asa pentru ca e el si nu e altul, pentru ca e singurul gand care ma face sa lupt si ma face sa zambesc, ma face sa urasc ca exista si ma face sa imi fie dor... E foarte ciudat, dar asa a fost mereu. Si nu e o oarecare stare si nu e un oarecare si mana parca e zidita in mana mea, si privirea parca o vede doar pe a cuiva care nu e oarecare...Si eu poate nu mai cred dar altii cred si asta ma face sa cred ca trebuie sa mai cred...chiar daca sunt un oarecare, si in mana mea se potriveste mana ta, sau ca privirile se oglindesc la fel in orice alti ochi...
Dar azi nu pot,azi zambesc si zambesc tampit si fara noima, azi sunt o oarecare asa cum am fost ieri si poate cum o sa mai fiu si maine. Dar o oarecare care vede altceva si isi doreste altceva. Isi doreste nu un oarecare si acel oarecare.

Oare care?

Ce am si ce dau...

Ma trezesc din vis visand si traind aceslasi vis de mai devreme.
Adorm visandu-mi aceeasi viata si acelasi vis.
Una dintre ele se confunda cu cealalta si nu imi dau bine seama care dintre ele. Ca vad un chip, ca aud un sunet, ca simt un pas in urma, ca beau aceeasi bere, ca respir la fel un aer diferit si ca vad ochii ce au vazut si in vis...e acelasi. Sweet sugar for your wine...asta cred ca ar trebui.
Si ce daca timpul zboara, si ce daca visele trec si se reintorc, si ce daca nu pot sa mai schimb nimic si nimic nu ma mai raneste...Privesc aceeasi latura de pat ca si pana acum si ma trezesc cu aceeasi tulburare de dimineata- sa vorbesc sau nu... In fiecare seara mai fac o radiografie si in fiecare seara tac.
In fiecare zi traiesc acelasi vis si in fiecare noapte visez acelasi viata...

Fluturi de ploaie

In podul casei vechi, intr-o ordine covarsitoare si muta, sunt zeci de amintiri prinse dintr-un timp trecut, de parca sunt nelalocul lor in prezent, si tot aici printre cutii de lemn si praf ce se ridica in lumina unei ferestre micute din acoperis,se opreste si asculta. Se aseaza in lumina ferestrei si inchide ochii alene, fugind cu gandul la cirese coapte, la nuci abia culese si la dulceata copilariei, la dantela primei rochii sau la imaginea bunicilor pastrata in adancul albumelor. Miroase a lemn vechi lacuit si tabla incinsa. Erau fluturii de amintiri.
Sunt fluturi de ploaie si vant, de zambete si fluturari de vorbe, sunt fluturi de ganduri frumoase si fluturi marunti de indoieli. Ii picura in suflet de cateva zile, o voce marunta dinauntru unei picaturi de ploaie...Ii povestea istorii ascunse,ii arata ochi si zambete de oameni frumosi. Numai acolo, in podul vechi si uitat, se prelingeau pe geamuri, fluturi de ploaie.

3 vorbe

Am doua zile sau doua luni sau 2 ani.
Am doua maini si doar doua degete ce pot arata.
Am doi ochi si numai unul care poate vedea.
Am doua jumatati de viata care fac una.
Am doua ganduri.
Am doua locuri in care sunt si alte mii in care as vrea sa fiu.
Am doua feluri de a zi zice si un singur fel de a fii eu.
Am doua nopti facute o singura zi si doua clipe separate in aceeasi zi.
Am doua vise ce le simt in mine si un intuneric de necuprins.
Am doua cruci la care ma inchid dintre care una este viata.
Am doua culori cu care ma imbrac si o multitudine de culori ce simt si exprim.
Am doua secrete neascunse si doua impresii diferite.
Am doua inimi ce bat intr-una intruna si un singur sange.
Am doua litere pentru un singur nume si un singur nume pentru mai multe vise.
Am doua cuvinte pentru tacere si inca doua pentru preaplin.
Am doua aprinse si inca una fumegand fara fum.
Am doi pasi inainte de a pasi cu adevarat.
Am doua lumi, una aici si alta mai incolo.
Am doua lacrimi sa le prind din timp si sa nu le lipesc de timp.
Am doua stele la care privesc desi decat pe una o pot vedea.
Am doua timpuri- unul aici si acum si unul acolo unde trebuie.
Am doua ganduri, plus inca unul.

Nu am tot.

Basme si ghicitori

Se spune ca, fiecare dintre noi, cu cat inaintam in varsta devenim mai intelepti...si uitam sa mai fim copiii de altadata.
Se spune ca, fiecare dintre noi are un inger pazitor pe umar...dar uitam ca nu el alege pentru noi.
Se spune ca, suntem toti la fel, din acelasi pamant si ca ajungem inapoi acolo...dar de ce atat de multi oameni care uita faptul ca nu iau nimic cu ei.
Se spune ca, iubesti cu adevarat doar o data in viata...dar nu stie nimeni daca o sa continue pentru tot restul vietii.
Se spune ca, atunci cand ploua, ingerii plang...oare de ce le-am da motive?
Se spune ca, fiecare are un destin de implinit, dar de ce ne dam seama prea tarziu de el?
Se spune ca, oamenii pot invata unii de la altii, atunci de ce nu mai stim sa mai ascultam si sa vedem?
Se spune ca Iadul are la temelie Binele, atunci de ce ne-am teme sa facem rau?
Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului, atunci de ce nu ne mai privim in ochi?
Se spune ca nu esti niciodata singur, atunci de ce citesti randurile astea?

Este ceva pe care il ai si cand il ai nu stii ce sa faci cu el pentru ca ti se pare ca este destul de mult incat sa poti face totul cu el. Apoi iti dai seama, ca nu il mai ai si ca nu poti sa il cumperi sau sa il multiplici. El uneste trecut-prezent-viitor. Iti trebuie doar timp sa realizezi.

Se ascunde dupa masti si cateodata minte. Minte atat de tare incat se crede pe sine insusi. Asta e adevarul, recunoaste.

Dupa 2 vine 3...sau luate impreuna

O luase usor de brat, purtand-o cu un val de tinerete, pe scarile murdare. Ea, grabita si incurcata de interventia spontana, se balbai usor, rugator, ca poate sa urce si singura. Insa ochii se uitau mirati la fata din dreapta ei, surazanda si ce o asigura cu glas domol ca este totul in regula si ca o sa o ajute ea sa urce. Ii prinse puternic bagajul si fara vreo fortare suplimentara, aceasta din urma venita, il urca pe scari in timp ce veghea atent si la bratul caruia nu ii daduse inca drumul.
A intarziat sa apara, dar bine ca totusi, cumva, drumurile se intersecteaza. Alegem o banca si ne uitam apoi la cer. Printre ramuri inca neinverzite, o prima stea... O statuie pe care unii o considera ciudata, zace in noi. Am ajuns aici si nu o sa putem sa ma intoarcem nimic...scarile noastre doar urca.
La jumatatea drumului, cea dintai se opreste. Nu mai poate coplesita fiind de cea de pe urma, care nu ridica ochii din treptele umede si intunecate. Se opreste o clipa si inca o data se straduieste sa para ca le poate urca. Cea din urma venita ii simtise vlaga anilor, truda trupului si incantarea ajutorului sau. O lasa, privind strengaret, sa se roage inca o data si apoi iarasi porni la drum, ridicandu-i bagajul greu tot mai inainte si sustinand bratul celei dintai.
Si chiar daca este frig si oamenii nu ne vad, asteptam sa zambim sau sa ne aducem aminte cat mai multe din clipele astea. Cateodata tacem ingandurati si nu stim daca steaua de pe cer o vede decat unul dintre noi sau amandoi, daca vantul taie atat de tare obrazul sau daca buzele vorbesc ceea ce ochii nu pot descrie.
Ajunsera sus. Mainile se despartira, cea dintai se uita induioasata la cea de pe urma. Tacere si static. Cea de pe urma facuse ceea ce credea de cuviinta pentru cea dintai. Cea dintai avuse grija sa ii strecoare in suflet cateva cuvinte ce ii mai aud ecou si azi si in oricare clipa :"esti o fata norocoasa, o sa vezi ca am dreptate". Cea de pe urma o pierdu cumva in mod voluntar pe cea dintai, in multime si in ganduri, dar nu si in amintiri. Nu se mai uita inapoi, desi probabil ca voia sa o regaseasca pe cea dintai si sa o intrebe despre ea, despre timp, despre ceea ce ea nu stie inca despre ea...
Iti citesc in palme cuvinte nerostite si pentru un moment ma pierd intre mine si tu, intr-un spatiu ciudat de real, ce are numai porti, doua porti mari prin care poti numai intra. Enorme taceri intre cuvinte ma fac sa cred ca suntem la distante infinite si ca doar cu un zambet ne putem auzi si intelege cu adevarat. Las capul pe spate si mainile impreunate ascuns. Am uitat sa imi aduc aminte...sunt norocoasa. Si steaua asta, si cerul asta ca niciunul altul, si tu, si eu, si noi separat si icoana din inimi si statuia de langa noi, toate ma fac sa vad ceva ce pana acum nu realizam... Mi-am dat seama de adancimea ochilor si de cat de frumosi se vad, in multime si in ganduri, dar nu si in amintiri...


Pentru MSM: pentru zilele in care o sa iti aduci aminte posibil de vorbe si taceri. Cu bine...

Always

For a better view please click on the image.

Discret de confuz

M-am afundat intr-un neat luminos si de atata lumina am inceput sa ma inec, usor si sigur la fel de discret si confuz. Nu pot si nu vreau sa ma uit in urma, desi stiu ca exista mereu o stigmata pe care o sa o port mereu, undeva mai jos de inima si mai presus decat ce cuprinde ratiunea. Mereu am tresarit si m-am ridicat pe varfuri sa pot vedea privelistea de pe varful muntelui, chiar daca imi este nefiresc de teama de inaltime. Si mereu privelistea asta nu intarzia sa apara decat atunci cand trebuie si cand ochii mei au crescut atat de mult incat sa cuprinda intre irisi, maretia urcusului si nesiguranta coborasului abrupt.
Am ajuns cumva aici si acum ma simt ca un fulg si mi-as scoate din piele ceva ce poate sa ma faca sa plutesc, discret de confuz in tot eterul sufocant.Si desi nu am ajuns nici din intamplare si nici fara efort, totusi nu mai am putere sa mai beau ultima picatura de apa pe care am tinut-o pentru asta, ca o sampanie delicata si unica ce se desface la un eveniment maret...discret de confuz. Nu pot decat sa ma uit la nori si mai sus de cer si undeva mai jos de ei si sa ma uit acolo...sa nu ma stie nici vantul, nici vreo inima, sa ma uite glasul ce ma striga, sa nu imi fie dor de cuvinte si ochi prinsi in colt de suflet, sa nu mai caut mana care ma cauta si ma pierdea in puncte albe, sa nu inchid usa si sa var cheia inauntru,sa nu mai pot visa pentru ca traiesc in vis, sa nu mai alerg caci sunt aici deja, sa nu imi fie teama de mine, sa nu fiu nimic decat ceva discret de confuz...
Mi-ar placea sa ma prind undeva intre cer si pamant, undeva unde vantul este timp, unde nu exista gol sau inaltime, unde o sa imi fie dor si o sa uit de toate, acolo unde gandul il poate strabate decat discret de confuz...

Un singur drum...

Un singur drum si maximele timpului:"clant-clant", "se aude un tac-tac ca si cum cineva isi da duhul pe o bricheta", "tu, o sa te duci...","gurita", "imi vine sa plang", System of a Down, "sa o(pauza necenzurata, dar oarecum benefica)...pe Maria...", "frate, zapada e pana la genunchi la posta...", "pauza de nas", tine-o palmata"..."14 februarie"...
Asa ceva, merita filmat si salvat in memorie mai mult timp decat se cuvine si niciodata sters, caci oricum asa dune nu imi imaginam nici in cartile ilustrate cu ierni de alta data. E prea mult de spus si de descris. Las o mica parte din ce a fost. Prea alb si taios.So, wake up!!!!! Ia-ti inima in dinti si scoate-o dintre dune...Sa visam inainte si sa ne oprim apoi sa bem apa...

p.i.r.e.

Credem in ceva dar nu stim sigur daca in Dumnezeu sau in bani si putere. Mergem cu ochii in pamant si vorbim cand ne vine randul. Radem la comanda numai de glume murdare sau de ceea ce vedem si nu putem schimba. Credem ca nu suntem singuri cand stam online si mancam aceleasi ironii si grimase sarcastic. Vorbim necenzurat, dar iubim cenzura... Nu mai aruncam la cosul de gunoi ci pe langa si ne strangem bani pe card sa facem alte datorii. Nu mai intelegem nimic cand ni se spune adevarul si o cotim lin cand vine vorba de drepturile noastre. Pe cine sa mai credem sau cui sa mai punem partea? Parca binele si raul joaca sah cu piese gri intr-o camera obscura. Nimic nu se intampla in reluare si din nimic nu mai invatam. Care dintre noi mai stiu sa savureze o carte sau sa admire un tablou?... care dintre si mai putini stiu sa multumeasca sau sa isi ceara scuze si cati mai putini incearca sa aiba valori? Cine are curajul sa semneze condica anormala intr-o normalitate ce o ia razna mai mult in fiecare zi? Raspuns lasciv- cine mai are identitate...Merde,c'est pire que...

Phoenix

E ceva ce nu pot face deloc, nu iti pot vinde timp si nu iti pot lua bani pe el. Nu se cade in situatia mea sa fac asta. Insa am vazut, ca se cumpara ceva-ul asta pe care eu nu pot sa il calibrez bine si nu pot sa il echilibrez pe comercial- timpul. Asta mic si jenant, care mereu se holbeaza pe un hublou jegos atunci cand dorm, mananc, injur, ma enervez, zambesc, imi fac de lucru, respir, vad prea multe sau prea putine, cand ochii imi cad grei pe un pat dintr-un cub...cand sunt eu si ma vad sau nu mai vreau... Timpul nu ma lasa si nu ma uita. Se cumpara un bonus de fidelitate atunci cand vrei sa il ai. Si se cumpara simplu si tine putin. Vrei sa nu vrei? Asta e singura dovada a existentei, care cere sacrificii...
Stiu ca unde iti poate umba gandul nu iti umbla timpul. Si atunci ai mai multe lumi cu mai multe chipuri si alte clipe, un alt timp care se strecoara treptat in timpul real si asta iti face rau. Timpul real se tine de tine si te ameteste. Se prinde de timpane si de gene si se face un mic vartej gretos... Te trage jos si te pune sa te simti vinovat ca il simti si ca nu ai vrut asta, ci intocmai, ca ai vrut sa uiti de el. Nu e niciodata prea tarziu sa spui "nu"...
Tot ce iti mai ramane e sa spui inca o data adio timpului fara secunde, lumii tale care se colora mai frumos si era mai vesela decat ce ochii iti vad in fiecare zi, printre clipiri de suflet. Trebui mai mult ca niciodata sa ramai lucid, ramai in timpul real si sa numeri lumini care incet parca se sting in ceata, desi e atat de clar totul. Ramai pe loc si te clatini la cea mai mica gura de aer rece real si atat de puternic. Ai datoria de a ramane in timpul comun si sa uiti bransa ce te lega de ceva numai al tau. Si incepi sa te temi si sa te intrebi daca toti fac asta si daca e posibil ca tu sa ramai acolo unde luminile sunt peste tot si materia se dezmembreaza haotic in jurul tau...unde nu este timp si nimeni nu te intelege si nu are nimic impotriva cu asta sau cu altceva.
Te renasti ca o pasare Phoenix cazuta de prea sus si ranita de faptul ca inca mai vede si simte, dar implinita ca a mai fost inca o data trapunsa de realitate si ca trecut peste...Momentul coplesitor de dureros si in acelasi timp salvator este cand auzi tot ce se poate auzi si deslusi si cand poti numara fara sa te uiti fix, cand poti vorbi tacand si cand te simti cu tot in corpul tau si nu mai departe de o celula, cand poti stabiliza orice imagine fugitiva si simturile se conecteaza din nou la cerebral. Te simti cald si normal. Pupilele salveaza segvente si dendritele canta oda celui ce a fost, cautand noi si noi legaturi. Plangi fara lacrimi si zambind cu mainile tremurande la gandul ca ai revenit.
Nu cauta nimic din Phoenix. Nu exista...s-a sters. O sa revina probabil candva, mai rau si mai izbitor de reala... Vrei sau nu... Asta e intrebarea... Dar gandeste-te, nu toti poarta un phoenix in sange sau portofele...E biletul tau doar cu dus, caci de intors il poti lua pe Phoenix...