Discret de confuz

M-am afundat intr-un neat luminos si de atata lumina am inceput sa ma inec, usor si sigur la fel de discret si confuz. Nu pot si nu vreau sa ma uit in urma, desi stiu ca exista mereu o stigmata pe care o sa o port mereu, undeva mai jos de inima si mai presus decat ce cuprinde ratiunea. Mereu am tresarit si m-am ridicat pe varfuri sa pot vedea privelistea de pe varful muntelui, chiar daca imi este nefiresc de teama de inaltime. Si mereu privelistea asta nu intarzia sa apara decat atunci cand trebuie si cand ochii mei au crescut atat de mult incat sa cuprinda intre irisi, maretia urcusului si nesiguranta coborasului abrupt.
Am ajuns cumva aici si acum ma simt ca un fulg si mi-as scoate din piele ceva ce poate sa ma faca sa plutesc, discret de confuz in tot eterul sufocant.Si desi nu am ajuns nici din intamplare si nici fara efort, totusi nu mai am putere sa mai beau ultima picatura de apa pe care am tinut-o pentru asta, ca o sampanie delicata si unica ce se desface la un eveniment maret...discret de confuz. Nu pot decat sa ma uit la nori si mai sus de cer si undeva mai jos de ei si sa ma uit acolo...sa nu ma stie nici vantul, nici vreo inima, sa ma uite glasul ce ma striga, sa nu imi fie dor de cuvinte si ochi prinsi in colt de suflet, sa nu mai caut mana care ma cauta si ma pierdea in puncte albe, sa nu inchid usa si sa var cheia inauntru,sa nu mai pot visa pentru ca traiesc in vis, sa nu mai alerg caci sunt aici deja, sa nu imi fie teama de mine, sa nu fiu nimic decat ceva discret de confuz...
Mi-ar placea sa ma prind undeva intre cer si pamant, undeva unde vantul este timp, unde nu exista gol sau inaltime, unde o sa imi fie dor si o sa uit de toate, acolo unde gandul il poate strabate decat discret de confuz...