BLAME ME IF I’M WRONG

Lumea in care traim cu totii, cea de toate zilele si noptile…Ne uitam unii la altii , suntem pe cai separate , ca sinele de tren , dar coboram mai mult sau mai putin in aceleasi gari nenorocite, cu multa lume necunoscuta, scari infecte si zambete murdare, ochi care nu se mai privesc in ochi si maini care cauta ceva mai bun, crezand ca cel de langa are ceva mai bun. Uneori o Ana Karenina isi mai face aparitia timid si prafuita , reusind decat sa se arunce in spatele unei sageti albastre si se intreba de ce nu a nimerit mai multa marijuana incat sa ii dea curaj sa se arunce in fata ….Se impotmoleste mai ramolit decat o fosta miss care are acum venerabila varsta de 67 de ani si isi indreapta fata pocita si disperata spre o alta cale..una neferata. Si asta vedem in fiecare zi , dar fara sa miscam un deget…
Cineva imi spunea de legea atractiei…la noi e legea spalarii de morala si asta e grav. Noi nu vedem cat de rau ii sta unui copil pe strada , ci trebuie sa ne gandim ca este bine ca viata o sa caleasca asa caracterul acelui copil care va deveni mai darz decat cei care au luptat in 3oo… Nu , oamenii nu stau ore in sir la cozi infernale , infruntant incompetenti sau doar o lege stupida a unui program, ci doar vor sa vada cat de sanatosi mai sunt dendritele neuronilor lor…Nu, cele care nasc si isi abandoneaza copii in maternitate nu sunt mame inumane, denigrate sau inconstiente, nu, ele sunt perfect constiente ca acei copii vor duce o viata mai buna, se sacrifica pe ele , chiar daca “li se rupe “ sufletul de ei…dupa 9 luni ele sunt inapoi …Nu, batranii nostrii care stau in frig si tremura iernile , stau dupa mila familiei sa isi achite taxele si sa isi ia dozele de medicamente pe luna, nu sunt tratati ca niste bolnavi de tuberculoza, nu, ei au indurat si inca mai indura multe pentru ca viata i-a calit si pentru ca inca mai pot…mama lor care ne iau la injuraturi in mijloacele de transport sau se smiorcaie ca niste tanci ca le-ai luat locul…pana la urma chiar si cel de veci….
Nu, cel care intra in fata ta cu o masina ultimul tip, marca”luat de tata, ba…” si care sare cu gura la o bucata mai mare din marea placinta tinuta prea mult in cuptor, cu iz de putred , care iti sufla in ceafa si in locul de munca , cel care e acolo sa ii sarute cu pasiune dosul patronului sau sefului tau ori de cate ori este nevoie sau nu, acela nu este un parvenit sau un ipcorit, nu, acela este un ipohondru si care pe langa asta mai sufera si de cleptomanie si poate avea o boala incurabila , scratofilia,cu urme adanci din copilarie. Cum sa ramai impasibil la asemenea trauma?
Astia suntem noi si unii chiar se mandresc cu asta iar altii nu arata …avem chiar si un steag care ne reprezinta …Da, da…unul despre care toata lumea stie , despre care toata lumea vorbeste, care scade si urca la fel cum se schimba vremea, unul care iti da dureri de cap ca nu il ai sau ca il ai si nu mai stii ce sa faci cu el. Unul care te minte frumos si te face sa dormi mai multe nopti odihnit si te face sa te trezesti obosit. Dar la care toti viseaza oricat de mult l-ar avea.
Hai sa va spun o alta poveste.
Nu in buzunare de haine scumpe, nu in portofele de lux marca XY, ZT sau WTF ne tinem bogatia….nu in masini de lux tunate sau nu dar cu care nu putem lua bine virajele si injuram o zi intreaga pana ii gasim un afurisit loc de parcare, nu in portbagaje inchise bine, nu in bagaje mari cu care plecam in vacante insotite sau cu care plecam o data pentru totdeauna fara se ne uitam inapoi de unde plecam, nu in ascunzatori sau seife, nu in calculatoare parolate pana si in Recicle Bin, nu in conturi in banci , nu pe cartile de credit al caror numar a inceput sa semene cu o tragere la loto si ale caror pinuri le uitati mereu inca de cand le aveti pentru prima data in mana….Nu in telefoane de ultima generatie, cu sau fara touch screen sau care suporta sau nu email push, care sunt depasite prin simplul fapt ca le achizitionati doar sa dati….bip. Nu in multitudinea de carti de vizita pe care le tot vanturati in fata unor “muritori”, nu in cate chei aveti de la masina, de spalat, calcat ci sau fara optiunea”in picioare”, de la casa de la munte*3, nu in albumele foto cu toaletele din hotelurile in care ati poposit pentru cateva ore, nu in cate locuri ati fost cu iahtul lu’ “iuby”, nu in cati ati schimbat sa va ia o masina, si aia in leasing…
Unde e identitatea fiecaruia? Mai stim cine suntem si de ce vrem sa ajungem unde vrem sa ajungem? Prin ce mijloc? Pe cati trebuie sa calcam in picioare si cat mai trebuie sa aparam ce am ravnit de potentiali noi si noi rivali?
Putem sa murim constiincios in siguranta si profunda pace in case securizate cu alarme fara ca nimeni sa se intrebe de ce nu ne mai vad…putem sa avem cele mai tari masini incontrolabile , care nu au franele bune si care capiluteaza ager in primul obstacol, avem preoti sodomiti care asculta atent si se uita la banii din mana celui spovedit,facandu-si cruce la final pentru bogatia “harului “sau, putem sa murim ingropati in cifre si birocratie, sa ne ucidem timpul, anii, prietenii, familia, urmasii…la fel de bine cum putem afisa o fata inocenta pana cand suntem prinsi ca vrem sa punem un pic de rosu pe cimentul tacut al toaletelor. Putem sa inghetam sufleteste…daca nu am facut-o deja ireversibil.

Lumea Oglinzilor Perfecte

Coplesitor… stau si privesc pe fereastra din fata mea o alta fata din spatele meu. Ma simt ca un omulet din pestera care a schimbat focul pe sticla. Asta te ameteste si mai tare , chiar daca focul uneori, din cauza curentului , mai palpaia si ma facea sa imi maresc atentia si agerimea privirilor. Focul iti dadea siluete incerte , pe cand sticla iti da incert de adevarat posibile variabile. Certa este cea majoritara.

Curios…si fata din spatele meu face acelasi lucru. Prin sticla coplesita de atata fete, privirile noastre se scurg cateva momente. Prin peisajele de dupa fereastra, acompaniate de vibratiile atator cuvinte, privirile noastre se intalnesc si pe cat de silentios, pe atat de sincer, isi fac schimb de mesaje fragmentate , patente uitate de fetele morocanoase, care in speranta ca par serioase, sunt mai degraba respingatoare.

E cineva acolo? Zambeste-mi!

Ciudat…privirile noastre se apropie si isi vorbesc. Pe sticla murdara am trasat si lasat un tipar de zambet. Fie si pentru un infinit de mii mai putin decat o secunda. Usile se deschid, port in spate cu mine privirea unui zambet. Il transpun pe buze si merg cu el fluturand in vantul care bate fulgerator de tare, spre biblioteca.

Poate ca sunt visatoare, nu sunt, poate mai degraba realista in lumea ei si a voastra. Poate ca sunt romantica, dar as zice mai degraba cu un umor acid care tinde spre zeflemism. Poate ca sunt asa cum sunt eu si asa cum vreau ca altii sa ma vada.

Ce am povestit mai sus , s-a intamplat cu adevarat, acum vreo 3 saptamani intr-o dimineata aglomerata ca in orice metrou din capitala. Omul din spatele meu, dealtfel un celebru anonim, si el ca si mine, nu cred ca va scrie despre asta vreodata asa cum am facut eu. Nu m-ar mira daca nu s-ar recunoaste , prin absurd sau pur noroc accidental , fie chiar din simplu fapt ca citeste blogul asta. Noi oamenii avem o memorie geniala care e blocata pe a uita repede…

Avem oglinzi in dotare..oglinzi retrovizore-amintiri , oglinzi de infrumusetare, care mai de care mai feminine si mai micute, cat mai accesibile, pentru a fi scoase repede din maneca si de naucit restul lumii, avem oglinzi in baie , in dormitor, in bucatarie, pe holuri, ne privim in vitrine, ne laudam frumusetea sau mai putin nimerit spus atuuri, ne clatim privirile si visam…la bune sau rele.

Insa una dintre ele nu se poate sterge, nu se poate sparge, nu se indeparteaza. E parte din noi si despre noi. Privirea pierduta, privirea visatoare, privirea seriosa, privirea vinovata, privirea critica, privirea inocenta, privirea cruda, privirea iertatoare, privirea increzatoare, privirea curioasa…toate sunt “privirea din sticla”… Cand vorbesc cu oamenii imi place sa ii privesc in ochi. E cel mai simplu mod de a le arata nu ca ii atac, ci ca nu am nimic de ascuns. O privire observata atent nu poate ascunde altceva decat cel care o poarta.

Avem oglinzile cu noi care nu ne tradeaza ca si fiinte. Sunt oglinzi care insa , care au si un defect , acela ca pot distorsiona ceea ce doar ele vad. Si ne fac uneori sa ne intrebam daca ceea ce am vazut e adevarat sau nu.

Priveste pe strada trecatorii…priveste-i in ochi pentru o secunda, zambeste-le sincer. O sa primesti ceva inapoi…nu spun ce. Pentru fiecare e diferit pentru ca simte diferit. Poate ca suna prea contemplativ, poate ca e provocator, poate ca e o aberatie, poate ca cea care a postat asta aici are o minte bolnava, poate ca sunt o persoana sensibila , poate ca sunt decat curioasa sa experimentez comportamente umane.

E cineva acolo? Zambeste-mi!

Lumea oglinzilor perfecte

Cati ani luam pentru identitate falsa?

Ma amuza...mai ieri citesc scris cu rosu pe alb undeva ca identitatea falsa se pedepseste de la 3 la 15 ani inchisoare....Identitate falsa, pedeapsa? Cine nu are identitate falsa? Cine pedepseste atunci? E ca in mica istorie din Biblie... cine nu a avut vreun pacat, acela sa arunce cu piatra... Atunci cine pedepseste pe cine? Avem ce pedepsi cand suntem toti la fel?... Hai sa ne aruncam toti , daca nu suntem deja aruncati in turnurile noastre de fildes , glazurate frumos cu iluzii, idei si imagini vandute bine, dotate cu deja celebrele coduri de acces , unde nici cei mai talentati hackeri moderni de spalat creiere nu pot intra prin efractie. Ne vindem bine , nu am ce zice... Mai toti primim offline-uri gratioase, pe care , in lipsa de altceva , le luam ca atare si cu ele ramanem in casetuta de arhiva memorabila intrinseca. Si cu greu se sterg de acolo.
Ce este si mai amuzant este ca multe persoane stau pe "invisibile". Trec neobservate , subtil pe langa restul si se prefac sau incearca sa se impace cu ideea ca sunt niste insi obisnuiti, fara nimic special , care nu au nici ce ar putea atrage atentia asupra lor. Si de dau din persoane tari, in suflete slabe, din lasi in mari invingatori, din rationali in sentimentali, din destepti in patetici, din creativi in ordinar, din profitori in bunul samaritean si toate astea in vice versa.
Ce spuneam de pedeapsa? Oamenii astia de cine sunt judecati? Cine suntem noi sa judecam? Care e diferenta dintre concret si adevarat, real si perceptie distorsionata? Care sunt cele bune si care sunt cele mai putin bune? De ce nu ne vindem pe noi cei reali si autentici? Ne e rusine cumva cum suntem sau ca cineva, ne poate judeca? Albert Camus spunea intr-una dintre cartile sale ca cel care se supune legilor nu se teme de judecata...
Noi facem legile pentru ca noi ne aplecam capetele in fata lor. Ce ar fi fara legi? Nu stiu , dar cred ca imi pot doar imagina si nu pot scrie...cenzura individiduala. Pot decat arata...
Si cand te gandesti ca unii dintre noi se auto pedepsesc o viata intreaga...
Iesiti de dupa gratii...fie ca sunteti lei sau fluturi...sau orice altceva...sa fie diversitate in felul fiecaruia...Si fiecare dintre noi a vazut ca era bine...*


*-citat din facerea noii lumi

Let me preserve myself

Sau in alta ordine de idei....let me present/introduce myself....
Eu sunt cel langa care stai in autobuz/metrou/tramvai/tren sau astepti la coada la bilete/caserie/la taxe/la luat dosare/la informatii/la ghiseu la ziare/la asteptat altceva... Nu spun nimic de obicei/mai tot timpul/uneori/arar , ci decat zambesc vizibil/amar/isteric/nebun/rupt de ceea ce se intampla in jurul meu/tau. Privesc/inchid ochii . Ma uit banal/ciudat/departe/profund/superficial/aiurea/ si atat. Nu te las sa critici/observi/ analizezi/judeci nimic/tot din ce fac direct/indirect/voluntar/irational/spontan/intentionat/premeditat si spun...Nu insist/vorbesc mult/vorbesc cand nu trebuie/sunt las(a)/ma prefac/incerc sa vad decat ceea ce vad , dar sunt om... Preserving/presenting myself and serving a good cause. Sunt eu asa cum sunt toti/unii/majoritatea/cativa.

Cine si ce sunt eu/voi/noi? Inca mai am de aflat/cautat/descoperit/depasit/imbunatatit....cand afli cine sunt/am fost/voi fii anuntati-ma curand/repede/niciodata...

Inceputul e greu ca si trezitul de dimineata

Uite ca , desi ora e tarzie(pentru unii)am reusit intr-un final sa imi canalizez si ultimele resurse de energie si sa ma incapatanez sa ma recreez si sa imi (re)creez un blog(nu ca nu as mai fi avut unul si pe care l-am pierdut...). Dar nu asta e important. Este important ce o sa scriu aici si cine o sa citeasca. Si revin la titlu...ma simt un pic stanjenita de faptul ca am inlocuit pixul sau creionul cu o tastatura ce nu imi da satisfactia de a o roade la un capat dar imi inlocuieste ustensilele traditionale cu elegante taste "delete" sau "space" sau "tab", "caps lock" si sa nu mai spunem de combinatia fatala"alt-f4".... Caietul meu cel de toate zilele si toate toanele ,ravasit si tacut pe alocuri, cu copertile lui negre, este inlocuit cu o pagina de site,inuman de frumos pregatita. Dupa cum se vede am pastrat parfumul caietului meu in nuanta inchisa a blogului.Suntem in pas cu "moda" si moda inseamna schimbare. Unde mai pui ca iti poti schimba layoutul ca un cameleon...Este toata a ta, bucatica asta mica facuta de alti oameni pentru tine. Parca e un cadou universal.
Simt ca incep sa ma simt in largul meu. Dovada ca nu ma mai pot opri din scris, in ciuda ochilor obositi si mainilor care nu mai vad bine tastatura , la ora asta , incredibil de neagra. Ma opresc deocamdata aici , cu promisiunea de a reveni , cat mai curand.

Sa aveti o noapte cu ganduri intelepte. A mai rasarit un blogger printre voi...