Lumea Oglinzilor Perfecte

Coplesitor… stau si privesc pe fereastra din fata mea o alta fata din spatele meu. Ma simt ca un omulet din pestera care a schimbat focul pe sticla. Asta te ameteste si mai tare , chiar daca focul uneori, din cauza curentului , mai palpaia si ma facea sa imi maresc atentia si agerimea privirilor. Focul iti dadea siluete incerte , pe cand sticla iti da incert de adevarat posibile variabile. Certa este cea majoritara.

Curios…si fata din spatele meu face acelasi lucru. Prin sticla coplesita de atata fete, privirile noastre se scurg cateva momente. Prin peisajele de dupa fereastra, acompaniate de vibratiile atator cuvinte, privirile noastre se intalnesc si pe cat de silentios, pe atat de sincer, isi fac schimb de mesaje fragmentate , patente uitate de fetele morocanoase, care in speranta ca par serioase, sunt mai degraba respingatoare.

E cineva acolo? Zambeste-mi!

Ciudat…privirile noastre se apropie si isi vorbesc. Pe sticla murdara am trasat si lasat un tipar de zambet. Fie si pentru un infinit de mii mai putin decat o secunda. Usile se deschid, port in spate cu mine privirea unui zambet. Il transpun pe buze si merg cu el fluturand in vantul care bate fulgerator de tare, spre biblioteca.

Poate ca sunt visatoare, nu sunt, poate mai degraba realista in lumea ei si a voastra. Poate ca sunt romantica, dar as zice mai degraba cu un umor acid care tinde spre zeflemism. Poate ca sunt asa cum sunt eu si asa cum vreau ca altii sa ma vada.

Ce am povestit mai sus , s-a intamplat cu adevarat, acum vreo 3 saptamani intr-o dimineata aglomerata ca in orice metrou din capitala. Omul din spatele meu, dealtfel un celebru anonim, si el ca si mine, nu cred ca va scrie despre asta vreodata asa cum am facut eu. Nu m-ar mira daca nu s-ar recunoaste , prin absurd sau pur noroc accidental , fie chiar din simplu fapt ca citeste blogul asta. Noi oamenii avem o memorie geniala care e blocata pe a uita repede…

Avem oglinzi in dotare..oglinzi retrovizore-amintiri , oglinzi de infrumusetare, care mai de care mai feminine si mai micute, cat mai accesibile, pentru a fi scoase repede din maneca si de naucit restul lumii, avem oglinzi in baie , in dormitor, in bucatarie, pe holuri, ne privim in vitrine, ne laudam frumusetea sau mai putin nimerit spus atuuri, ne clatim privirile si visam…la bune sau rele.

Insa una dintre ele nu se poate sterge, nu se poate sparge, nu se indeparteaza. E parte din noi si despre noi. Privirea pierduta, privirea visatoare, privirea seriosa, privirea vinovata, privirea critica, privirea inocenta, privirea cruda, privirea iertatoare, privirea increzatoare, privirea curioasa…toate sunt “privirea din sticla”… Cand vorbesc cu oamenii imi place sa ii privesc in ochi. E cel mai simplu mod de a le arata nu ca ii atac, ci ca nu am nimic de ascuns. O privire observata atent nu poate ascunde altceva decat cel care o poarta.

Avem oglinzile cu noi care nu ne tradeaza ca si fiinte. Sunt oglinzi care insa , care au si un defect , acela ca pot distorsiona ceea ce doar ele vad. Si ne fac uneori sa ne intrebam daca ceea ce am vazut e adevarat sau nu.

Priveste pe strada trecatorii…priveste-i in ochi pentru o secunda, zambeste-le sincer. O sa primesti ceva inapoi…nu spun ce. Pentru fiecare e diferit pentru ca simte diferit. Poate ca suna prea contemplativ, poate ca e provocator, poate ca e o aberatie, poate ca cea care a postat asta aici are o minte bolnava, poate ca sunt o persoana sensibila , poate ca sunt decat curioasa sa experimentez comportamente umane.

E cineva acolo? Zambeste-mi!