Phoenix

E ceva ce nu pot face deloc, nu iti pot vinde timp si nu iti pot lua bani pe el. Nu se cade in situatia mea sa fac asta. Insa am vazut, ca se cumpara ceva-ul asta pe care eu nu pot sa il calibrez bine si nu pot sa il echilibrez pe comercial- timpul. Asta mic si jenant, care mereu se holbeaza pe un hublou jegos atunci cand dorm, mananc, injur, ma enervez, zambesc, imi fac de lucru, respir, vad prea multe sau prea putine, cand ochii imi cad grei pe un pat dintr-un cub...cand sunt eu si ma vad sau nu mai vreau... Timpul nu ma lasa si nu ma uita. Se cumpara un bonus de fidelitate atunci cand vrei sa il ai. Si se cumpara simplu si tine putin. Vrei sa nu vrei? Asta e singura dovada a existentei, care cere sacrificii...
Stiu ca unde iti poate umba gandul nu iti umbla timpul. Si atunci ai mai multe lumi cu mai multe chipuri si alte clipe, un alt timp care se strecoara treptat in timpul real si asta iti face rau. Timpul real se tine de tine si te ameteste. Se prinde de timpane si de gene si se face un mic vartej gretos... Te trage jos si te pune sa te simti vinovat ca il simti si ca nu ai vrut asta, ci intocmai, ca ai vrut sa uiti de el. Nu e niciodata prea tarziu sa spui "nu"...
Tot ce iti mai ramane e sa spui inca o data adio timpului fara secunde, lumii tale care se colora mai frumos si era mai vesela decat ce ochii iti vad in fiecare zi, printre clipiri de suflet. Trebui mai mult ca niciodata sa ramai lucid, ramai in timpul real si sa numeri lumini care incet parca se sting in ceata, desi e atat de clar totul. Ramai pe loc si te clatini la cea mai mica gura de aer rece real si atat de puternic. Ai datoria de a ramane in timpul comun si sa uiti bransa ce te lega de ceva numai al tau. Si incepi sa te temi si sa te intrebi daca toti fac asta si daca e posibil ca tu sa ramai acolo unde luminile sunt peste tot si materia se dezmembreaza haotic in jurul tau...unde nu este timp si nimeni nu te intelege si nu are nimic impotriva cu asta sau cu altceva.
Te renasti ca o pasare Phoenix cazuta de prea sus si ranita de faptul ca inca mai vede si simte, dar implinita ca a mai fost inca o data trapunsa de realitate si ca trecut peste...Momentul coplesitor de dureros si in acelasi timp salvator este cand auzi tot ce se poate auzi si deslusi si cand poti numara fara sa te uiti fix, cand poti vorbi tacand si cand te simti cu tot in corpul tau si nu mai departe de o celula, cand poti stabiliza orice imagine fugitiva si simturile se conecteaza din nou la cerebral. Te simti cald si normal. Pupilele salveaza segvente si dendritele canta oda celui ce a fost, cautand noi si noi legaturi. Plangi fara lacrimi si zambind cu mainile tremurande la gandul ca ai revenit.
Nu cauta nimic din Phoenix. Nu exista...s-a sters. O sa revina probabil candva, mai rau si mai izbitor de reala... Vrei sau nu... Asta e intrebarea... Dar gandeste-te, nu toti poarta un phoenix in sange sau portofele...E biletul tau doar cu dus, caci de intors il poti lua pe Phoenix...