Speranta pentru cei dusi, indreptare pentru cei ramasi

Au inghetat sufletele …

Este atat de alb afara incat au ingehtat si suflete celor morti… nu isi mai scot degetele din pamantul umed si negru, seara pe intuneric facand sa fasaie dubios si temator frunzele picate toamna. Nu mai au nici o putere. Maxilarele le stau inlestate in cosciuge si mainile le sunt roase de viermi de sange si de carne ce se infrupta lacom de parca le-ar suge si ultima farama de suflet…mereu acolo si ei mereu scarbiti.
Scartaie dedesubt si afara si ei tremura, cu priviri de primavara asteptand sa li se dechida. Tacut mugind si fortandu-se sa se aline, trupuri ponosite si rupte, bajbaie in intunericul inghetat, sperand sa se uneasca intr-un tipat comun de glorie si infrangere. Se cauta scrijelind in lemn sau in putred, neobositi si nicidecum straini de ceea ce au avut odata doar o data. Unii incep sa planga si atunci se mai cutremura cate un suflet, urland neauzit in neant si prea departe venind din alta lume.
E atat de alb afara incat au ingehtat si inimile ce inca mai bat. S-au facut mici pumni nervosi intinsi ba in afara, ba inauntru, pulsand nemilos. Sunt reci, sunt rosii si cuprinsi de panica. Sunt mici bucati de gheata aruncate in trupuri ce cutreiera deasupra celor de jos, neauziti, inseparabilii de pamant. Merg ca niste haite deslanate si straine, haituie ceea ce isi doresc si nu pot avea, uita ce nu trebuie uitat, alearga dupa nimic si veneraza ce nu exista… cu ochii deschisi nu au curajul sa vada ceea ce este si se acopera cu o pacla protectoare peste irisi ce vad lumea invers. Or sa alerge pana cand pumnul o sa isi scoata firisoare rosii si calde din pleoape si atunci ei or sa planga, auzit si sfasietor, dar neajutorat… Or sa doara, apoi or sa doarma…sub alb si or sa astepte sa li se deschida.

Au inghetat si cei vii…