Tacere

Isi stransese tot ce avea de spus intr-un singur cuvant: tacere.
Voia sa fie acolo, doar Eusautu cu Eusautu. Inchis in cubul alb de ciment in alt patrat mare, urat, murdar si prea vechi pentru idei noi. Statea cu ochii infipti in tavan sau pe pereti si din cand in cand scotea cate un oftat.
Nu mai asculta decat muza din cap, care ii venea in timp ce visa. Visa toata ziua in cubul alb de ciment. Defapt, uneori nu se mai mai putea scoate din vraja nici macar sa bea apa sau sa manance. Astea doua nu mai existau. Corpul ii plutea uneori dupa tavan si peretii ascunsi sub varul alb, innebunitor de halucinant. Voia sa scape si sa plece mai departe asa cum nu mai facuse nimeni pana atunci. Nu ii era teama, ci doar ca tacea si tacerea era neauzita de ceilalti.
Simtea cum totul se termina cand intr-o seara, se va uita pentru ultima data la pata rosiatica de la apus, care fuge printre alte patrate de ciment, vechi si mirositoare de pacate. Stia ca atunci, uitandu-se atat de mult spre cercul in deriva, o sa i se inlature ochii si or sa zboare atunci cu totul mai sus decat a facut-o vreodata. Corpul o sa i se transforme in cenusa si o sa iasa afara prin fereastra. De acolo, o sa caute tacuta tot ce a vrut sa vada si o sa zica vreodata.