Nou

Stii...( incepuse intr-o zi sa imi spuna, cu o voce alene, ceva din mine... ) incepi sa fi un om anost. Lipsit de praf de suflet tanar; cu aripi de aur; priviri crunte si maini de fier. Te-au cotropit zilele, noptile, oamenii din jur cu idei strambe si minciuni deghizate in clovni dubiosi. Te-au rapus raspunsurile de da si nu, de poate si nu acum, de vino cand te chem eu sau nu e momentul acum. Te-ai restrans intr-un cerc definit de nimic si de care nu iti dai seama.

Ochii tai nu mai vad decat ce vor altii sa vada si mintea ta bajbaie nedumerita pe carari ce nu sunt ale tale. Consideri ca esti pe drumul cel bun? Si cu ochii prea nergi inveliti cum ramane?

Eusautu tacu nedumerit de parca ploaia era cel mai important sunet auzit vreodata si singurul care putea aduce din nou alinarea. Nu avusese niciodata pana atunci vocea care il mustra incet si sigur ca picatura chinezeasca si il tintuia intr-o stare de spirit diferita fata de tot ce traise pana atunci. Undeva in camarile neincalzite ale inimii se nastea, dintr-un bob uitat, o floare de revolta. Cu cat floarea firava pulsa de vigoare, cu atat ochii deveneau mai incetosati si vocea mai tare. Astepta ziua in care floarea ii va iesi cu petale mari pe gura si atunci nimic nu va mai potoli vocea pentru ca vocea va fi Eusautu din nou.

Stii...(relua vocea) hai sa jucam un joc. Alege-ti o culoare ...

Aleator

Nu mai inteleg nimic.
Totul mi se pare mic, mic si numai bomboanele colorate de pe hartia din bucatarie mi se par dulci.
Nu mai vreau nimic.
Totul e putin-putin mai gri si speranta e un avion cu motor ce lasa o dara alba ca un nor.

Poate ca nu vreau.
Imi atarn dorintele in bule de sapun si la inghet pe tavan.
Poate ca nu pot.
Praful se intinde degeaba cu degete lungi peste hartii si idei, peste ganduri si bilete de tren.


Pentru ca nu trebuie sa inteleg nimic.
Mi-am linistit genele pe pernele albe si mi-am strans pe langa mine niste vise calde si noi.
Pentru ca nu trebuie sa mai vreau.
Imi spun ca am facut destul si ca e timpul sa imi las mainile sa coboare cu toata greutatea.

Poate ca vreau

Poate ca pot...insa nu vreau.

Camera

Nici nu mai stiu cand am purtat discutia asta cu tata. La fel cum nu mai stiu unde eram, ce faceam anume si de ce am ajuns la subiectul viata. Mi-a spus atunci, in cuvinte simple cum este ea. Imaginea respectiva mi-a ramas in minte si de fiecare data cand paseam printr-o camera veche sau noua, necunoscuta sau stiuta, umbrita sau luminoasa, colorata sau nu, prafuita sau mirosind a lamai verzi si curat, mereu imi aduceam aminte de viata.

"Viata e ca o camera. Intri pe usa aia si apoi iesi pe cealalta..."
Mi se facu liniste in suflet si vorbele mi se stersera de pe carnet. Tot ce vedeam era o camera alba cu 2 usi, una spre apus alta spre rasarit. Pe una intri, pe alta iesi. De unde intri? De ce trebuie sa iesi? De ce intri? Unde te duci? Cum ar fi camera? O gasesti deja plina? O umpli tu? Cine intra dupa tine? Mai intra cineva? Doar tu ai camera? Mai au si altii ce ai tu? E o casa mai mare?

Sunt lucruri care raman fara raspuns insa putem face abstractie de miile de intrebari si variatii pentru a reda esentualul prezent, in cuvinte putine. Atat cat trebuie. Atat cat e nevoie sa fie un inteles universal. Sa poti cuprinde in cuvinte putine atentia si intelegerea a mii de suflete si a mii de minti.

Si totul dintr-o discutie banala, undeva poate la tara, intr-o camera care se intinde la infinit.